În privinţa românilor de peste hotare, după lozincile şi podurile de flori din 1990, doar partidele mai agită spiritele, dar de la soluţiile tranşante, de la „chemările la arme“ ce le trâmbiţează pe băncile opoziţiei, când ajung la putere nu uzează nici măcar de soluţiile mai mult decât paşnice ce le au la îndemână conform dreptului internaţional pentru salvarea identităţii naţionale a confraţilor înstrăinaţi şi nici măcar de cele mai domestice soluţii de a crea pe plan intern un sistem de învăţământ şi o presă care să informeze cu profesionalism, cu consecvenţă asupra românilor din afară. Personal cred că s-ar justifica înfiinţarea unui minister pentru românii de peste graniţă şi că s-ar putea găsi soluţii şi pentru reprezentarea lor în parlamentul român.

Cât timp cei din ţară îşi risipesc energiile fie în demonstraţii sterile privind „drepturile istorice asupra unor teritorii” (deşi ştiu că problema frontierelor e tabu în contextul actual), fie în încercări de a face din unguri români mari, la doi paşi de noi se sting români, se nasc generaţii ce nu mai cunosc limba bunicilor.

Cei mai „patrioţi” dintre oamenii politici ar fi lăsaţi repetenţi la un eventual test ce i-ar pune să numească trei comune româneşti din Transcarpatia, trei comune româneşti din Basarabia de Nord, trei din Herţa, trei din Bucovina de Nord, trei din Basarabia de Sud, trei raioane transnistrene din Ucraina cu populaţie românească, trei sate ale românilor timoceni, trei populate cu aromâni sau istroromâni. Nu mai spunem că ar trebui să cunoască şi nume ale liderilor de opinie ai românilor din fiecare din regiunile amintite, ar trebui să cunoască numele şi adresele asociaţiilor româneşti de acolo cărora să le fi acordat sprijin constant şi substanţial, că ar trebui să cunoască legislaţia în domeniul minorităţilor din ţara respectivă, precum şi fiecare din reuşitele şi nereuşitele fraţilor noştri de peste hotare pe tărâm naţional. Din păcate, câte dintre cadrele didactice (ca unele ce modelează conştiinţa naţională a generaţiilor viitoare) ar trece testul amintit mai sus? Un sondaj ce l-am preconizat printre colegii de breaslă l-am abandonat din sentimentul de jenă ce ne-ar fi încercat în faţa crudului adevăr că privind românii de peste hotare cunoştinţele lipsesc cu desăvârşire sau sunt neoperabile şi în mare parte, nişte biete şabloane.

Viitorul, şi nu trebuie să ne îndoim de aceasta, nu va concepe rectificări de frontieră fără referendum şi de aici importanţa de a apăra fiinţa naţională a românilor de acolo şi mai puţin neoportunele pretenţii teritoriale. Zonele populate cu români sunt în general chiar la frontiera noastră sau a statului românesc Republica Moldova, iar sudul Basarabiei este înconjurat din toate părţile de frontierele Moldovei (care în timp nu va putea evita unirea cu noi) şi ale României. În perspectiva transparenţei frontierelor europene ne va fi uşor de a face ca viaţa economică şi culturală a acestor români să graviteze spre România chiar dacă politic ar ţine de alt stat, cu condiţia însă ca ei să mai existe la acea dată, ca români.

Apărarea identităţii etnice e o modă în Europa şi eforturile statului român şi ale fiecăruia dintre noi în a-i salva pe aceşti români sunt mai mult decât oportune însă trebuie să fie făcute organizat, consecvent, generos şi urgent. Ori, pentru a acţiona, trebuie întâi să se deţină informaţii despre problema în discuţie iar acestea nu doar de natură istorică. False teze paravan din deceniile trecute privind neamestecul în treburile interne ale altui stat au făcut ca informaţiile chiar de natură istorică referitoare la românii de peste hotare să fie interzisă.

A fost o politică a struţului care a scos din conştiinţa a generaţii întregi imaginea reală a spaţiului locuit de români. Aceasta s-a răsfrânt şi asupra sentimentelor acestor fraţi ai noştri faţă de România care i-a dat uitării, dar a şi trunchiat în mintea şi sufletul cetăţenilor statului român noţiunea de neam românesc. Schimbarea numelui disciplinei „Istoria României“ în „Istoria românilor“ în ultimii ani a rămas doar o schimbare pe copertă. Privind românii de peste hotare cei mai mulţi dintre noi, în cel mai bun caz, ştim de existenţa moldovenilor lui Voronin, că în Ungaria şi Banatul sârbesc există „ceva“ români care se exprimă greu literar, că în 1940 a fost cedat Cadrilaterul, că aromânii vorbesc o română stâlcită, pitorească şi poate că români trăiesc şi în Timoc. Dincolo de aceste noţiuni şablon de cele mai multe ori se lasă întunericul.

Pentru a nu da apă la moară unor teze unilaterale referitoare la vatra pe care s-a format poporul român, s-a căzut în cealaltă extremă care ocoleşte menţionarea şi a sudului Dunării ca spaţiu al etnogenezei româneşti. Nu se dau informaţii privind adevăratele „bătălii“ diplomatice (şi nu doar diplomatice) care s-au dat pentru obţinerea unor frontiere care să consacre în întregime principiul etnic sau cel istorico-geografic cu Ungaria şi Serbia. Nu se prea pomenesc localităţile româneşti rămase dincolo de hotarele României Mari care în 1918 şi-au exprimat voinţa de a se uni cu România şi care au trimis delegaţi la Alba-Iulia. Ce se ştie despre românii din Timoc în evul mediu? Ce se ştie despre faptul că aceiaşi români timoceni au cerut la 1919 unirea cu România? Este trist că americanii ştiu puţine despre români dar este strigător la cer ca românii să nu aibă cunoştinţe elementare despre chiar fraţii lor.

Români timoceni, transnistrieni, aromâni, meglenoromâni, istroromâni, cuţo-vlahi, ţinţari, macedo-români sunt pentru mulţi dintre noi (poate pentru majoritatea) noţiuni exotice, mai puţin familiare decât acelea de beduini, kurzi, papuaşi, ceceni, eschimoşi. Consider criminală părerea că informaţiile privind aceste comunităţi româneşti nu se numără printre cele necesare unei minime culturi generale şi că ar „încărca“ memoria tineretului şcolar. Nu suntem India, China sau Rusia cu sute sau mii de limbi sau dialecte vorbite de membrii aceleaşi naţiuni şi de aceea nu ne putem permite a scoate din bagajul de cunoştinţe, de a neglija comunităţi româneşti ce ar însuma, de la caz la caz, câteva milioane, sute de mii sau chiar zeci de mii de suflete.

Interesul nostru nu trebuie să se rezume la românii din provinciile pierdute în 1940 pentru că şi în afara României Mari chiar au rămas români la 1919: în URSS (Transnistria) 1.200.000, în Grecia 250.000, în Bulgaria 215.000, în Albania 120.000, în Ungaria 200.000, în Cehoslovacia 53.515, iar în Iugoslavia doar în Timoc 637.123 (după Traian Dumitrescu). Ponderea românilor în anumite zone din Timoc este comparabilă cu ponderea maghiarilor din Harghita şi Covasna însă ţara mamă se face că nu ştie, iar statului sârb îi convine această tăcere.

Statele întreprind ceea ce popoarele lor le cer, însă când popoarele nu sunt informate ele nu fac presiuni pentru a canaliza demersurile puterii înspre chestiuni de care nu au habar. Şcoala şi presa trebuie să spargă acest cerc vicios al neştiinţei şi dezinteresului. Existau în perioada interbelică grupe de studenţi care îşi însuşeau limbile din statele care aveau comunităţi româneşti pentru ca aceştia să se poată documenta la faţa locului în biblioteci sau pe teren culegând date şi întocmind hărţi şi studii. Într-o Europă care apără din ce în ce mai mult ideea de păstrare a identităţii naţionale a minorităţilor, România tace. De neînţeles faptul că referitor la anumite comunităţi româneşti s-a discutat în Consiliul Europei, dar în Parlamentul României nu.

Guvernanţii nu au elaborat până acum vreun act demn de menţionat referitor la ajutorul datorat de România ca ţară mamă pentru fiii ei din alte state. Doar privitor la cei refugiaţi în 1940 şi doar puterea de după 1996, a găsit timp să emită legi reparatorii (pentru început Legea nr. 9/1998 referitoare la refugiaţii din Cadrilater, dar există şi un proiect pentru cei refugiaţi din URSS). Autorităţile române nu au a ridica pretenţii teritoriale, dar trebuie să facă demersuri prin care să ceară şi să monitorizeze respectarea drepturilor la viaţă naţională a comunităţilor româneşti. Poporul însă poate controla calitatea demersurilor puterii doar atunci când deţine datele problemei. Iar aceasta se va întâmpla doar când informaţii complete şi la zi referitor la trecutul şi prezentul acestor comunităţi se vor regăsi în manualele elevilor, în paginile ziarelor şi în emisiunile radioului şi televiziunii.

Am citit însă destule articole care dădeau Timocul în Voivodina sau îl dădeau populat ba cu aromâni ba cu bănăţeni, iar datele expuse erau trunchiate sau scoase din lucrări de acum un secol şi prezentate ca informaţii actuale. Câţi români ştiu că alfabetul latin a fost folosit mai întâi într-o lucrare în aromână? Câţi ştiu că aromânii au ridicat dintre ei personalităţi ce au avut destinul lui Horea, că eroii aromâni dau azi nume de străzi în unele ţări balcanice, că aromânii au avut un Blaj al lor ce depăşea Atena, că au avut puterea economică de a ridica palate, poduri, academii, muzee în Viena, Budapesta, Atena, că numeroşi miniştri, scriitori, savanţi ai ţărilor balcanice au avut sânge aromân, că personalităţi din istoria, cultura şi ştiinţa noastră de la Milescu Spătarul şi Dosoftei - la Şaguna, Take Ionescu şi Bolintineanu au avut (şi alţii într-un număr greu de crezut) aceeaşi origine aromână?

Câţi ştiu că primele state româneşti (Valahii) au fost întemeiate în Balcani şi că regatul României Mici a impus deschiderea pentru ei a peste 100 de şcoli, licee, biserici? Personal cred că aceste informaţii şi încă altele trebuie să facă parte din bagajul unei minime culturi generale şi că şcoala, alături de presă, trebuie să îşi asume acest demers. Paginile ce vor urma, fără a avea pretenţia că ar face lumină în domeniu, fără a fi complete şi nici toate la zi, au rolul de a incita, de arăta câte ar fi de ştiut.

ROMÂNI UITAŢI-Viorel Dolha-Asociaţia Învăţătorilor Ardeleni – preşedinte

Preluat din : http://ro.altermedia.info/romani-uitati