Raporturile imagologice româno-bulgare în perioada 1878-1944 au făcut obiectul unor contribuţii istoriografice mai mult sau mai puţin ample, din partea unor autori precum Lucian Boia, Alberto Basciani, Maria Todorova, Blagovest Njagulov, Rumiana Stanèeva etc.

O succintă privire de ansamblu asupra „literaturii“ de specialitate ne relevă o dublă asimetrie. Pe de o parte, trebuie subliniat faptul că imaginea bulgarilor faţă de vecinii lor septentrionali este mai omogenă, mai coerentă intern, decât corespondenta sa nord-dunăreană.

Faptul, remarcat de Blagovest Njagulov1, nu constituie altceva decât o reflectare în imaginar a caracterului social-economic şi cultural mai omogen şi totodată mai tern al Bulgariei moderne în raport cu România, ţară a unor pregnante contraste sociale.

Pe de altă parte, raporturile româno-bulgare în anii interbelici, implicit evoluţia problemei sud-dobrogene, s-au constituit în realităţi politice, ulterior în subiecte istoriografice, mult mai interesante din perspectiva bulgară decât din cea românească. Chestiunea Cadrilaterului a ocupat dintotdeauna (din 1913) în mentalul colectiv bulgar un loc mai important decât în preocupările auto-identitare româneşti.

Războiul caricaturilor („mămăligari” versus „cefele groase”)
Trăsătura esenţială a bulgarilor, ar fi, conform românilor, lipsa unor calităţi precum inteligenţa, eleganţa, subtilitatea; bulgarul apare ca primitiv şi rudimentar, purtând în plus stigmatul empiric al „cefei groase“, sintagmă imortalizată de Mihai Eminescu.

Primitivismul bulgar se asociază, conform autorilor români interbelici (I. N. Roman, C. Kiriţescu, C. Brătescu), cu violenţa, setea de răzbunare, invidia, secretomania, dar şi cu răbdarea, perseverenţa şi … hărnicia în aşteptarea momentului prielnic pentru atac/agresiune2. Spiritul disciplinat, taciturn şi hărnicia bulgarilor  sunt, în general, recunoscute de autorii români. Afirmaţia „Bulgarii sunt leneşi din fire“ făcută de Th. Holban, în anul 1939, într-un document de uz intern, rămâne rarisimă3.

Imaginea bulgarilor despre români este una mult mai schematică, chiar caricaturală, deci mai puţin verosimilă pentru cititorul dotat cu spirit critic. Sintetizând probabil, cel mai bine imaginea negativă a românului în Bulgaria, autorul Stilian Cilinghirov (traducător al lui Panait Cerna), scria în anul 1921:

„România este ţara cea mai puţin cultivată din toate cele din Peninsula Balcanică. Pare o prostituată vulgară şi machiată, care mănâncă mămăligă, pe când dincolo de propriile zorzoane nu îmbracă nici măcar o bluză / un furou“4.

Aşadar, românii s-ar distinge prin duplicitate, superficialitate, ipocrizie şi orgoliu nemăsurat, nejustificat. De altfel, pentru mulţi autori bulgari, răscoalele din anul 1907 reprezintă un „moment al adevărului“ despre România şi locuitorii ei5.

În scrierile nuvelistului Iordan Iovkov (1884-1937) originar chiar din Dobrogea, ofiţerii români au imagini mai complexe, mai realiste şi mai diverse, însă ceea ce-i uneşte este preocuparea exagerată faţă de aspectul exterior asociată cu o arzătoare dorinţă de câştig6.

Prezentarea însuşirilor pozitive, dar mai ales negative ale vecinului meridional/septentrional, este însoţită de referiri peiorative la trecutul istoric, mai ales la origini. Românii pun setea de răzbunare şi complexele bulgarilor pe seama stăpânirii otomane, în timp ce violenţa, spiritul de disciplină şi silenţiozitatea aceloraşi este atribuită… originii hunice, turanice7.

În schimb, unii publicişti bulgari au vorbit, mai ales în anii 1916-1919, despre „tâlharii din catacombele Romei aduşi în Dacia“ şi despre superficialitatea şi mimetismul românilor în preluarea modelului francez8. Într-o replică dată peste timp, lui Mihai Eminescu, poetul naţional bulgar Ivan Vazov (m 1921), deci, într-un fel omologul său, scria, în toamna anului 1916 „Voi sunteţi puroiul roman / Cetatea eternă s-a curăţat de putoare / Descotorosindu-se de voi / Voi sunteţi ca şi strămoşii voştri / Desfrânaţi, bandiţi, asasini şi robi“9.

În ceea ce priveşte Cadrilaterul, locul acestuia în imaginarul/mentalul naţional român şi bulgar se află în strânsă legătură cu poziţia Dobrogei în cadrul aceleiaşi structuri mentale, însăşi denumirea de „Cadrilater“ fiind pur convenţională şi având o existenţă relativ recentă.

Valorizarea momentelor non-fondatoare

Regăsim, atât în mediile româneşti, cât şi în cele bulgare, strădania de a asocia provincia dintre Dunăre şi Mare cu momentele fondatoare etno-politice şi religioase (ecleziastice). Istoricii, publiciştii şi, în ultimă instanţă, propagandiştii români invocă, în mod previzibil, momentul fondator roman, fixând în „Pontul Stâng“ (Vasile Pârvan) cadrul primei sinteze daco-romane, şi prezentând, deci, viitoarea Dobroge, ca pe o arie primordială ale etnogenezei româneşti. „Aproape nu există localitate actuală care să nu fie aşezată pe locul sau în imediata vecinătate a vechilor localităţi daco-romane“, scria, în aprilie 1940, Constantin Moisil10.

În acelaşi context, autorul Scarlat Lambrino, semna, la 14 aprilie 1940, articolul Arheologia Dobrogei, în care afirmă: „Poporul român îşi are drepturile sale atestate aici, şi dacă e vorba de regăsit o strălucire culturală în Dobrogea ca un ecou al timpului stăpânirii romane, apoi acest ecou începe odată cu alipirea Dobrogei la România“11.

Autorităţile româneşti iniţiaseră în anul 1925 chiar şi o acţiune de „colonizare“ a Cadrilaterului, după ce o operaţiune similară fusese încununată de succes în Dobrogea Veche. În condiţiile accentuării deosebite a vechimii şi continuităţii dacice, daco-romane şi româneşti în zonă, ne apare ca surprinzătoare tăcerea asupra originii durostorene a generalului Aetius. Acesta îi învinsese pe huni (înrudiţi, probabil, cu proto-bulgarii turanici) şi fusese supranumit „Ultimul dintre romani“.
Importanţa tot mai mare acordată Dobrogei şi fostei Moesii de către istoricii români, ascensiunea istoriografică a zonei până la rangul de „leagăn“ al poporului român si de creuzet primordial al sintezei daco-romane, a fost interpretat de medievistul bulgar Petăr Mutafèiev „ca o pregătire teoretică pentru un simptom al aspiraţiilor teritoriale româneşti în direcţia Rusciuk-ului, Varnei şi a Şumlei“12 (aspiraţii inexistente la acea dată).

În replică, autorul bulgar, din dorinţa formală de a-i satisface curiozitatea lui P. P. Panaitescu, fixează, într-o scriere din 1930, locul de formare al poporului român în zona Macedonia de NV, Serbia de Sud, Muntenegru, Herţegovina; de aici românii ar fi emigrat mai întâi în Ardeal, iar de acolo, după 1300, dincolo de Carpaţi13.

Merită remarcat efortul lui Petăr Mutafciev de a pune de acord discursul istoriografic bulgar cu cel maghiar, într-o vreme când relaţiile între cele două state revizioniste erau excelente. În general, istoriografia bulgară tinde să atribuie românilor o origine exclusiv nord-dunăreană, ceea ce venea/vine în totală contradicţie cu teoriile de tip „roeslerian”, vehiculate intens la Budapesta. O asemenea contradicţie nu dădea bine din punct de vedere politic şi trebuia înlăturată!

În ceea ce-i priveşte pe bulgari, aceştia, plasează spaţiul dobrogean în centrul proceselor politice fondatoare, medievale si moderne. Astfel, poeta dobrogeană Dora Gabe, soţia publicistului Petăr Gabe, spunea la o întrunire desfăşurată la 30 ianuarie 1928, că există patru motive istorice pentru care Dobrogea trebuie să aparţină Bulgariei, anume apartenenţa la Ţaratul lui Asparuh; La Silistra a funcţionat o mitropolie Bulgară în Evul Mediu; originea dobrogeană a luptătorului Ştefan Karagea (ucis de turci în august 1868); calitatea de focar al renaşterii naţionale bulgare, pe care a avut-o oraşul Tulcea (între altele aici s-a înfiinţat prima şcoală bulgară modernă - 1812)14.

Într-adevăr, nu există lucrare ştiinţifică sau propagandistică bulgară interbelică, în care Dobrogea să nu fie amintită ca „leagăn al primului ţarat bulgar“, iar în manifestele organizaţiilor iredentiste locale, acelaşi spaţiu geo-istoric este definit ca „Bethleemul bulgar“15.

Centrul primului ţarat bulgar a fost în vecinătatea Dobrogei, la Pliska şi Preslav, iar limba literară bulgară are la bază dialectul din NE ţării, deci tot din apropierea Dobrogei16. Adesea discursul bulgar este punctat de fraze de genul „Dobrogea a fost unită cu celelalte ţinuturi bulgare, de la venirea lui Asparuh, până la 1878“, deşi au fost perioade când nu a existat un stat bulgar, cea mai lungă fiind cuprinsă între 1396 şi 1878 (dominaţia turcească).

În replică, autorii români subliniază caracterul precar, instabil şi compozit al entităţilor politice medievale, însă accentul principal este pus pe reliefarea stăpânirii lui Mircea cel Bătrân la sud de Dunăre. Voievodul muntean a stăpânit, între 1389 şi 1417, cu unele întreruperi, o mare parte a Dobrogei, inclusiv cetăţile Silistra şi Turtucaia.

Acest episod, relativ scurt, mai ales prin comparaţie cu cele cinci veacuri de dominaţie otomană, a fost preluat şi amplificat de istoriografia şi propaganda naţională română. De pildă, conform hărţii istorice din Enciclopedia României, apărută în anul 1938, graniţa româno-bulgară stabilită în 1913, coincide cu graniţa meridională a stăpânirii lui Mircea în Dobrogea (remarcabil exemplu de rescriere a trecutului după tiparele prezentului!)17.

Preţ de cinci ani, la Silistra (1935-1940) a apărut gazeta intitulată „Ţara lui Mircea“, iar marşul coloniştilor aromâni făcea şi el aluzie la domnia voievodului muntean: „Noi am venit să reînălţăm / Cu drepturi de stăpân / Sfântul drapel ce-a fâlfâit / Sub Mircea cel Bătrân“18. Însă, cel mai mult a fost valorificată victoria lui Mircea, din punct de vedere heraldic. Astfel, pe stema judeţului Durostor era reprezentat bustul unui conducător medieval, pe care textul din „Monitorul Oficial“ îl identifică fără dubii, cu Mircea. Aluzii la domnia lui Mircea găsim şi pe stema oraşului Silistra (o cetate medievală, deasupra căreia se găseşte o semilună „asuprită“ de o cruce), şi chiar a Cavarnei - crucea de Lorena19.

Trimiterile mai mult sau mai puţin explicite la perioada confruntărilor româno-otomane pe fondul cruciadelor târzii (sec. XIV-XV) ar putea să surprindă dacă ţinem seama că în anii interbelici, populaţia musulmană din Cadrilater s-a remarcat, în general, prin loialitate faţă de statul român, spre deosebire de coreligionarii bulgari20.