Autorităţile otomane din Dobrogea au însărcinat pe cărturarul Nifon Bălăşescu să organizeze şcolile româneşti şi să creeze altele acolo unde nu existau. In sec. XIX a continuat să funcţioneze vechea şcoală românească din Turtucaia unde documentele au păstrat numele unei întreg pleiade de învăţători începând cu dascălul Rusu Şaru în 1774.

În Silistra încă înainte de 1850 funcţiona o şcoală românească din care ieşiseră serii întregi de absolvenţi. Dascălul Petru Mihail nota ,,anul 1847 martie întâiul: m-am tocmit la şcoală ca să învăţ pe copii carte românească“. C. Petrescu, ce crease în 1866 o Eforie, un comitet şcolar va tipări cu ajutorul mitropolitului de Silistra în 1874 un abecedar turco-român. La dotarea ei a participat începând cu 1877 guvernul României.

La iniţiativa conducerii şcolii normale din Silistra a fost înfiinţată ,,Societatea română pentru cultură şi limbă“ care deţinea regulament, statute, registre şi sigiliu propriu, iar scopul ei era ,,de a propaga prin toate mijloacele putincioase între românii din aceste părţi, învăţătura limbii materne“ şi de ,,a conlucra la dezvoltarea educaţiei naţionale şi a apăra privilegiile ei“. Mai exista şi ,,Comunitatea Bisericii Româneşti“ [36].

Şi la 1854 se va vărsa sânge românesc la sud de Dunăre, voluntari români luptând eroic la asediul Silistrei [37]. Înainte de jumătatea sec. XIX călugărul Partenie descrie locuitorii Dobrogei: ,,ţărani numiţi români au un port bulgaresc şi vorbesc limba românească, foarte primitori şi ospitalieri [38].

La 1878 Cadrilaterul cuprinzând chiar Varna şi Rusciucul a fost oferit României înainte de constituirea statului independent bulgar, însă atunci România nu l-a primit pentru a nu-şi pierde printr-o tranzacţie dreptul ei asupra sudului Basarabiei. Nici în timpul războiului sârbo-bulgar din 1886, România nu a înţeles să profite de situaţia grea a Bulgariei [39].

De abia după ce s-a consemnat pierderea sudului Basarabiei, I. C. Brătianu şi M. Kogălniceanu, la 24 iunie 1878 cereau includerea Silistrei. La sfârşitul războiului din 1877 Rusia ar fi fost de acord ca României să-i revină şi Cadrilaterul, însă pentru a pedepsi refuzul României de a semna cedarea sudului Basarabiei, va susţine ca sudul Dobrogei să aparţină Bulgariei.

Cam târziu s-a hotărât Brătianu să afirme răspicat că ,,pe când Bulgaria era a Turciei, Dobrogea era a Ţării Româneşti“ [40]. Guvernul de atunci a retras doar funcţionarii din Basarabia, iar referitor la Dobrogea nu a înţeles poate importanţa acesteia [41]. Congresul de pace de la Berlin ne-a dat şi Silistra însă la punerea pe teren a graniţei, acest oraş ne-a fost sustras, România cerându-l apoi în 1879, 1884, 1886 în faţa comisiei internaţionale de delimitare a frontierei dobrogene.

Negocieri au avut loc la Londra şi Petersburg unde se parafează în 26 aprilie 1913 un protocol prin care Bulgaria recunoaşte apartenenţa la statul român a Silistrei cu o zonă exterioară de 3 km. La aplicarea acestuia au apărut probleme privind locul de unde înţelegeau părţile să înceapă măsurarea celor 3 km [42].

În Cadrilater şi chiar la sud de acesta, ţinutul era ocupat de un număr mare de turci, cei mai mulţi dispuşi să emigreze. Atribuită însă principatului autonom al Bulgariei, Dobrogea de sud va fi împânzită cu elemente bulgare, absente aproape până atunci în regiune.

Bălcescu, mergând spre Constantinopol a întrebat mirat ,,unde-s bulgarii?“, iar Carol I a mărturisit că până la Plevna n-a vorbit cu localnicii altfel decât româneşte. Erau voci care cereau tot pământul unde se auzea vorbă românească: Vidinul, Rahova, Şiştovul, Turtucaia, Silistra, Ostrovul şi tot malul dobrogean până la mare stăpânit cândva de legiunile romane ale strămoşilor noştri.

O statistică din 1850 în cazaua Balcic dădea în 84 localităţi doar 682 familii bulgare, iar în Bazargic în 89 de localităţi doar 930 familii bulgare. Iată deci cum populaţia bulgară a Cadrilaterului este sosită în zonă abia după 1878 din restul Bulgariei, Rusia, Turcia şi chiar România. Această stare de fapt au recunoscut—o şi savanţii bulgari. P. Gabe, Miletici care scriu că ,,populaţia bulgară din nord-estul Bulgariei şi mai ales cea din Dobrogea şi din ţinuturile Varna, Silistra şi Sumba provine în marea ei majoritate din sudul Bulgariei şi din regiunile muntoase ale Balcanilor.“ [43]

Etnograful austriac Kanitz a obsevat în călătoriile din 1866-1879 că aşezările bulgare sunt recente chiar şi în Varna care era mai mult turco-tătară şi că populaţia românească formează majoritatea locuitorilor la Turtucaia. Învăţătorul bulgar Raici I. Blăscov scria în 1868 că bulgarii din jurul Silistrei în satele Popina, Aidemir ,,vorbeau mai mult româneşte”. Mai spunea că preoţii foloseau limba română în biserică iar în staul Calipetrovo toate cărţile bisericeşti erau româneşti, slavona era dispreţuită şi că doar el a început să cânte ,,Gospodi pomilui“ în loc de românescul ,,Doamne miluieşte”.

Vechimea românilor în Cadrilater e dovedită de faptul că în timpul stăpânirii turceşti biserica din Silistra şi Turtucaia era românească. Primele colonizări bulgare sunt din timpul războaielor ruso-turce de la sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX, însă abia după 1878 ponderea lor creşte, populaţia Cadrilaterului la 1912 fiind de 48% turco-tătari, 43% bulgari, 2,3% români. [44]

În urma atacului Bulgariei împotriva foştilor aliaţi, armata română intră în Cadrilater, înaintează spre Sofia, fără a întâmpina rezistenţă. La conferinţa de pace de la Bucureşti din 1913 se recunoaşte României stăpânirea Dobrogei de sud (Cadrilaterului).

Despre această pace, Grecia spunea că a fost ,,bine făcută solid“ toate ţările în afara Bulgariei au fost mulţumite. Chiar şi Bulgariei, războaiele i-au adus un surplus de populaţie de 1.200.000 locuitori [45]. După pacea din 1913 pan-slaviştii au distrus monumentul voluntarei ,,valaco-tribaliană“, Mariţa, în vârstă de 15 ani, eroină a războiului din 1877-1878, fiind prima din cele 5 victime din rândurile a 37 fete de la Smârdan.

Încă de la aderarea Bulgariei la Tripla Alianţă, ea îşi rezerva dreptul să emită pretenţii teritoriale asupra României. Între august 1916-nov. 1918, Bulgaria va ocupa Dobrogea întreagă. În dezastrul românesc de la Turtucaia a căzut prizonier şi apoi ucis de bulgari publicistul arădean Mircea Russu Şirianu ce lupta ca voluntar în armata română [46].