Cu toate că sârbii la 1833 au început imediat interzicerea limbii române în şcoli şi biserici şi au dat tuturor nume sârbeşti pe care le puteau alege dintr-o listă la botez, cu toate că nici un român nu primea vreo funcţie şi că erau aduşi sârbi pentru orice post de răspundere, la recensământul din 1895 apar totuşi 159.510 români. Sârbii se sesizează şi vor schimba macazul mai ales după ce la 1919 unele glasuri din Timoc cer unirea cu România. Astfel la recensământul din 1921 nu mai apare nici un român ci apare o nouă etnie – cea valahă cu 142.773 suflete. Prea mulţi însă pentru sârbi şi după ce în 1946 vor cere drepturi etnice, va urma o mai mare prigoană şi muncă de lămurire cum că ei sunt de fapt sârbi ce vorbesc şi o altă limbă. Astfel în 1953 apar în statistici doar 36.728 valahi şi 198.728 sârbi cu limba maternă valahă, iar în 1961 doar 1.330 valahi şi 2.233 români.

În ultimii ani, paralel cu iniţiativele unor asociaţii ale românilor de aici de redeşteptare naţională, au început acuze în presa sârbă la adresa liderilor acestora că vor destabilizarea Serbiei şi un nou Kosovo (regiunea locuită de români este mai întinsă decât Kosovo). Biserica Ortodoxă Sârbă a făcut apel cetăţenilor să se declare sârbi pentru binele patriei şi ortodoxiei. În ciuda acestor presiuni, la recensământul din 2002 s-au declarat 39.953 valahi şi 4.157 români. Un număr ridicol de mic şi totuşi mai mare decât cel al românilor din Voivodina care se bucură de drepturi etnice fireşti. Referitor la aceste comice recensăminte menţionez că ele îi fac pe unii intelectuali sârbi să roşească şi să le conteste chiar ei obiectivitatea. Astfel istoricul dr. D.Petrovici într-o lucrare despre valahi nu crede că pot fi mai puţini de 240.000.

O broşură oficială privind minorităţile din Serbia recunoaşte că în ceea ce îi priveşte pe valahi recensămintele sunt „dătătoare de confuzii şi greu de explicat din punct de vedere demografic”. Mai scrie că „Vlahii nu sunt reprezentaţi la nivelul conducerii administrative nici măcar în Homolie sau Valea Timocului, unde aceştia sunt majoritari”. În acelaşi buletin editat de Belgrad se recunoaşte că „membri ai acestei populaţii, fără îndoială, au caracteristici asemănătoare cu cele româneşti, iar limba şi folclorul conduc spre varianta originii lor româneşti. Reprezentanţii minorităţii vlahe susţin originea lor română”. Organizaţiile româneşti au contestat oficial recensământul din 2002 în faţa guvernului sârb şi OSCE. România a tăcut chitic.

Să luăm totuşi în calcul cifrele oficiale din 2002 care dau 40 mii vlahi şi 5 mii români, plus 30 mii români în Voivodina, chiar dacă toată lumea spune că numărul valahilor este de 10-20 ori mai mare în realitate. Recensământul mai arată încă 15000 sârbi de limba maternă valahă! Chiar şi acest ultim recensământ din 2002 arată că ar fi cazul ca în câteva localităţi vlahii şi românii de acolo să aibă măcar o oră două pe săptămână posibilitatea la şcoală de a-şi cultiva limba maternă. Iată plase în care românii şi valahii nu sunt nesemnificativi nici măcar în acest recensământ: Kucevo-28,3%, Boljevac-26,7%, Zagubica-22,4%, Bor-18,2%, Majdanpek-12,2%, Petrovac-10,9%, Golubac-9,9%, Negotin-7,5%, Zajecear-4,8% etc.

Prin comparaţie iată că în Voivodina românii şi valahii declaraţi sunt şi ca număr total mai puţini cu aproape 50% dar şi ca pondere locală înseamnă mai puţin decât cei din Timoc. Astfel în plasa Alibunar unde au mai multe şcoli şi biserici românii sunt doar 26,5%, în Vârşeţ doar 10,9%, în Zitişte 9%, în Plandişte 7,2%, în Kovacica 7%, în Bela Crkva 5,5%, iar în Novi Sad unde au televiziune şi bibliotecă doar 0,2%. Este evident şi în acest recensământ că românii timoceni sunt mai mulţi şi ca număr şi ca pondere locală decât cei bănăţeni, dar nu au nici cel mai neînsemnat drept la păstrarea identităţii naţionale.

Un reprezentant în parlament al opoziţiei sârbe din vremea lui Miloşevici spunea că sunt 1.100.000 de români timoceni. Eu, după ce am bătut zona în lung şi în lat fără să întâlnesc pe cineva care să nu vorbească româneşte, afirm că sunt între 400.000 şi 1.000.000 de români în estul ţării vecine, ei reprezentând între 10% şi 1/6 din populaţia Serbiei. O mare de români este lipsită de cele mai elementare drepturi naţionale. Nici un minut de limbă română în şcoli, nici un cuvânt românesc în bisericile lor, nici un cuvânt românesc la televiziunea sau radioul public sârbeşti care să se recepţioneze în zonă.

O parte importanta dintre romanii din Iugoslavia este reprezentata de romanii din Voievodina (Banatul iugoslav sau Banatul sarbesc). Acesti romani sunt aceia care au ramas in afara granitelor, odata cu delimitarea ce s-a facut dupa terminarea primului razboi mondial si dupa Conferinta de pace de la Paris. Numarul lor, atunci, in 1921, a fost dupa Gligor Popi (1998), de aproximativ 80 000. Cum in prezent, dupa recensamantul din 1991, numarul acestora este de numai 30 830 se vede ca populatia romaneasca din zona s-a micsorat - asa dupa cum remarca acelasi autor - cu aproape 50%.

Toti acesti romani din Banatul de sud sau central traiesc in mai multe localitati, din care unele sunt chiar in totalitate romanesti. In alte localitati, alaturi de romani, traiesc si alte etnii, formand localitati mixte. Numerosi romani traiesc in localitati ca : Biserica Alba, Panciova, Zreman, Novi Sad si altele.Intinsa pe o suprafata de 1 300 kmp si raspandita in 42 de localitati, populatia romaneasca de aici este supusa unei descresteri continue, din cauza unei natalitati scazute. De retinut este, insa, ca romanii din Banatul iugoslav, multi sau putini, constituiau o populatie bastinasa, cu multe localitati din jurul orasului Varset, aparute in sec. XIV si XV. Asemenea localitati mai veci sunt : Voivodint, Marcovat, Salcuta, Costei, Iablanca, s.a.

Desi in perioada dintre cele doua razboaie mondiale, multi intelectuali romani din Banatul sarbesc s-au stabilit in tara sau in alte parti ale lumii, au fost destui si dintre aceia care, ramanand pe loc, au inceput sa se organizeze. Cei care au rams pe loc au reusit sa puna bazele unui partid al lor - Partidul Roman - si au reusit astfel sa desemneze reprezentanti si in Adunarea Nationala a Iugoslaviei.

Romanii din Voievodina au devenit si mai activi, dupa cel de-al doilea razboi mondial. Aceasta se vede si din faptul ca au reusit sa infiinteze o Uniune Culturala a Romanilor, cu un organ de publicitate, saptamanalul Libertatea, care a aparut la Varset in 1945. Tot in Varset, se infiinteaza in 1948 Liceul Roman Mixt si apoi Teatrul Popular Roman. Un succes deosebit pentru romanii din Banatul iugoslav este intemeierea in 1967 a Societatii de Limba Romana, a carei activitate, sub conducerea prof. Univ. Radu Florea, s-a concretizat in lucrarile : Contributii la istoria culturala a romanilor din Voivodina si Analele Societatii.

Toate acestea in cunostinta de cauza, ii dau dreptul profesorului dr. Gligor Popi sa sustina ca « minoritatea romana din Voivodina este o prezenta vie in viata social-economica, politica si culturala, de pe aceste meleaguri » si ca « in cursul istoriei soarta comuna a legat puternic cele doua popoare » din regiune. Acest lucru rezulta si din aceea ca, tot in Voivodina, in localitatea Uzdine, exista o societate literar-artistica Tibiscus, care, de peste zece ani, editeaza revista cu acelasi nume. Revista, considerata ca o « bijuterie de limba, curaj si intelepciune », are meritul de a fi adunat in jurul ei un numar mare de poeti si scriitori din zona si din alte comunitati romanesti. (') La pastrarea identitatii romanilor din Banatul sarbesc au contribuit si contribuie si legaturile stranse cu romanii din judetele limitrofe, Timis si Caras Severin.