Cu toate că sârbii la 1833 au început imediat interzicerea limbii române în şcoli şi biserici şi au dat tuturor nume sârbeşti pe care le puteau alege dintr-o listă la botez, cu toate că nici un român nu primea vreo funcţie şi că erau aduşi sârbi pentru orice post de răspundere, la recensământul din 1895 apar totuşi 159.510 români.

Sârbii se sesizează şi vor schimba macazul mai ales după ce la 1919 unele glasuri din Timoc cer unirea cu România. Astfel la recensământul din 1921 nu mai apare nici un român ci apare o nouă etnie – cea valahă cu 142.773 suflete.

Prea mulţi însă pentru sârbi şi după ce în 1946 vor cere drepturi etnice, va urma o mai mare prigoană şi muncă de lămurire cum că ei sunt de fapt sârbi ce vorbesc şi o altă limbă.

Astfel în 1953 apar în statistici doar 36.728 valahi şi 198.728 sârbi cu limba maternă valahă, iar în 1961 doar 1.330 valahi şi 2.233 români.

În ultimii ani, paralel cu iniţiativele unor asociaţii ale românilor de aici de redeşteptare naţională, au început acuze în presa sârbă la adresa liderilor acestora că vor destabilizarea Serbiei şi un nou Kosovo (regiunea locuită de români este mai întinsă decât Kosovo).

Într-un memoriu trimis lui Antonescu la 11 aprilie 1941 se concluziona ,,în virtutea dreptului la autodeterminare, românii dintre Timoc şi Morava şi cei din Banat cer alipirea la trupul României iubite pe care o vor cinsti prin muncă şi virtute ostăşească”.

Reprezentanţii autorizaţi ai românilor erau dr. Botoarcă, preot Fistea şi preotul din Graboviţa Gheorghe Suveică. Erau alăturate 7 anexe. Avuseseră loc în prealabil adunări ale românilor din regiune care au luat hotărâri în acest sens.

Statul român nu a dat curs acestor cereri pentru a nu se interpreta de Hitler ca o compensaţie pentru Ardeal. Doar Mihai Antonescu face o firavă propunere lui Manfred von Killinger la 23 aprilie 1941 prin care îi solicită înfiinţarea unui condominium sub suveranitate germano-română (eventual şi bulgară) cuprinzând o fâşie din Timoc până spre Salonic [61].

În mai 1945 fruntaşi ai românilor, mulţi foşti partizani cereau lui Tito (a cărui secretară şi amantă fusese românca Dvoriana Păun) să respecte drepturile lor naţionale în coformitate cu programul privind minorităţile din 1943. Cereau şcoli şi biserici cu slujbă în română cum aveau ,,până în vremea regelui Milan” şi anexau lista cu satele lor [55].