Anul 1947 aduce pe primul plan intensificarea organizării şi pregătirii retragerii în munţi, în caz de pericol, a unui "stat-major" al mişcării de rezistenţă. Pe data de 9 martie am fost invitat să discut cu domnul "Alecu" despre posibilităţile de cazare şi securitate din masivul Piatra Craiului, întâlnirea a avut loc la Biserica Albă din Bucureşti, în cadrul convorbirii am expus situaţia din munţi, locurile de popas, de acces şi cazare. După părerea noastră, erau munţii cel mai puţin frecventaţi, deci prezentau un plus de siguranţă, şi cu legătura cea mai sigură spre Bucureşti, Braşov, Cluj sau Sibiu. Mi s-a dat de înţeles că domnul "Alecu" era persoana care conducea această mişcare pregătitoare în vederea unei acţiuni de salvare de sub comunişti.

Prezentarea tuturor aspectelor referitoare la viaţa nouă ce-i aştepta pe cei ce se retrăgeau în munţi a fost analizată cu deosebit interes, urmând să se pregătească posibilităţile de aprovizionare şi depozitare de alimente care pot fi conservate pe timp îndelungat. Despre aspectul legal de apărare urma să se discute cu o persoană de specialitate, avându-se în vedere configuraţia terenului. Ne-am despărţit, urmând să ţinem contactul prin legătura creată.

Lunile martie, mai, iulie au adus valuri de arestări din ce in ce mai masive. Eu am picat; au picat şi alţii. Domnul "Alecu" de asemenea. El nu era altul decât inginerul Pop, directorul "Uzinelor Reşiţa", şi a fost implicat în procesul Mişcării de rezistenţă, alături de inginerii Bujoiu şi Balş; amiralul Horia Măcelaru, profesorul George Mânu, Dumitru Zama, Nelu Pădureanu şi mulţi alţii. Printre alte învinuiri li s-a adus şi aceea că, printr-un tunel săpat sub localul Adunării Deputaţilor, urmăreau să-l arunce în aer.

Tot în primăvara anului 1947 am dat de o fracţiune a acestei mişcări, dirijată de un anume Paul Tomescu. Cu acea ocazie unul din membrii acestei mişcări m-a avertizat să ne ferim de Drăgulescu, care devenise agent din septembrie 1946, când a fost ridicat şi dus la Serviciul Secret al lui Bodnăraş, de pe Calea Victoriei colţ cu Grigore Alexandrescu.

Discuţia am purtat-o la una din locuinţele conspirative de pe strada Hagi Ghiţă, unde se găsea şi Costică lonaşcu, care a fost arestat după multe peripeţii, în mai puţin de un an au fost arestaţi şi ceilalţi. Pe unii i-am văzut prin închisori. Dar despre Paul Tomescu nimeni n-a mai auzit nimic. Se bănuieşte că avea alt nume. însă nici figura nu i-a mai fost zărită. Printre cei exterminaţi în închisori s-au reţinut următorii: Ion Pop, Ion Bujoiu, Petre Balş, George Mânu.

PREGĂTIRI DE LUPTĂ ŞI LA CRAIOVA

La Craiova, maiorul de cavalerie Lucian Dimitriu conducea o ramură a organizaţiei militare a generalului Ion Carlaonţ. El a fost român de mare curaj, gata oricând să-şi sacrifice viaţa pentru ţară. De trei ori Lucian Dimitriu a fost voluntar pe frontul antibolşevic şi de trei ori a fost rănit. De pe patul spitalului îi ruga pe doctori să-l pună mai repede pe picioare pentru a pleca ca-şi facă datoria pe front. Imediat după confiscarea puterii de către comunişti, maiorul Lucian Dimitriu s-a gândit la modul prin care să-i înlăture şi să dea posibilitatea poporului să-şi aleagă adevăraţii reprezentanţi.

Activând pe această linie, Lucian Dimitriu a aflat că pe data de 6 martie 1948, cu ocazia inaugurării Depoului C.F.R. din Craiova, cel mai mare depou din Sud-estul european, Gheorghe Gheorghiu-Dej urma să ţină o cuvântare în Piaţa Prefecturii judeţului Dolj. Atunci a propus câtorva ofiţeri din Organizaţia generalului Carlaonţ să-l asasineze pe secretarul Partidului Comunist. Urma ca atentatorul să fie desemnat prin tragere la sorţi şi în ziua respectivă să se afle cât mai aproape de vorbitor, iar după executarea planului să se sinucidă pe loc. Dar cu câteva zile înainte de inaugurare s-a anunţat schimbarea vorbitorului, prin Niculae Guină, un comunist marcant, în această situaţie ofiţerii au renunţat la plan.

Printre cei care făceau parte din grupul maiorului Lucian Dimitriu se aflau ofiţerii de cavalerie: Remus Radina, din comuna Segarcea, judeţul Dolj, Tiberiu Ţolescu, din comuna Cîrcea şi ofiţerul de artilerie Constantin Grădinaru. Fiecare membru al organizaţiei avea obligaţia să recruteze alţi 5 membri, fără a comunica numele lor nici superiorilor şi nici inferiorilor. Maiorul Lucian Dimitriu absolvise şi A.N.E.F.-ul (Academia Naţionala de Educaţie Fizică). El strânsese în jurul lui un grup de tineri elevi din Craiova, cărora le dădea lecţii de înot şi cu care făcea gimnastică la aparate, pregătindu-i pentru lupta armată, pe care cei mai mulţi ofiţeri superiori din vechea armată o vedeau izbucnind în cel mult doi ani.

Lucian Dimitriu l-a sfătuit pe Remus Radina să facă şi el la fel cu elevii claselor superioare de la Şcoala Normală "Ştefan Velovan" din Craiova, unde era pedagog. Organele comuniste l-au criticat în public pe Remus Radina afirmând că face instrucţie militară cu elevii, şi nu simple lecţii de gimnastică, ce l-a surprins şi i-a creat impresia că cineva divulgase intenţiile lui. În vara anului 1948 Lucian Dimitriu s-a dus să facă o recunoaşterea regiunii munţilor Olteniei, cu scopul de a pregăti declanşarea luptei armate împotriva regimului comunist.

În toamna anului 1948, la sugestia maiorului Lucian Dimitriu, Remus Radina a trecut frontiera în Iugoslavia, pentru a discuta cu autorităţile iugoslave posibilităţile lor de a sprijini cu armament şi muniţie această organizaţie. Cum iugoslavii au dat un răspuns evaziv, iar situaţia acolo era total diferită de afirmaţiile făcute de presa română, şi anume că pe teritoriul iugoslav se află trupe anglo-americane, Radina a transmis o scrisoare lui Tiberiu Ţolescu, comunicându-i următorul mesaj pentru maiorul Dimitriu: "Să nu ducă oile în Iugoslavia, ci să le ducă la Vâlcea".

Conform înţelegerii prealabile, aceasta însemna că Maiorul Dimitriu Lucian trebuia să se retragă în munţi, deoarece soluţia iugoslavă era periculoasă. Între timp grupul respectiv a fost arestat în România.

La Securitatea din Craiova, Lucian Dimitriu a fost bătut de anchetatorul Oancă, un renumit călău. Cum Lucian Dimitriu era un tip atletic şi nu suporta să fie înjosit, într-una din zile, când Oancă a încercat să-l lovească, s-a sculat de pe scaun, l-a prins în braţe şi a plecat cu el pe sus, până la fereastră. Oancă îngălbenise şi-i pierise graiul. Era un fulg în mâinile maiorului Dimitriu, care, ţinându-l sus, i-a zis, uitându-se pe fereastră: "Vezi ?" Numai atâta, după care l-a lăsat jos. Din acel moment călăul Oancă şi-a schimbat complet atitudinea faţă de maiorul Dimitriu.

Sublocotenentul Constantin Grădinaru a murit în închisoare din cauza torturilor suferite în timpul anchetei. Ş i maiorul Lucian Dimitriu a murit la scurt timp după arestare, tot din cauza tratamentului la care a fost supus in închisoare.

Singur în lupta cu opresorul ţării

În judeţul Dîmboviţa oamenii îşi amintesc, mai degrabă de "Gogu Geagu" decât de Marinescu, ţăranul din comuna Izvoarele, cu o casă de zece copii, dintre care patru băieţi. Şi dacă bătrânii satelor s-au stins, vestea despre Traian "Geagu" a ajuns până în zilele noastre; mărturie fiind şi crucea din marginea satului, rămasă până acum vreo zece ani! Şi dacă astăzi nu mai este, omul şi Jocul s-au proiectat în veşnicie.

Traian Marinescu s-a născut în anul 1922. După ce a terminat liceul "Ienăchiţă Văcărescu" din Târgovişte, a urmat Academia Comercială. În ziua de 19 noiembrie 1946, când comuniştii au încercat să falsifice alegerile de la secţia Izvoarele, introducând buletine străine, Traian Marinescu a pus mâna pe urnă şi i-a dat foc, în timp ce pistoalele şi mitralierele au început să răsune şi din partea comuniştilor jefuitori ale voinţei naţionale, şi din partea poporului ce-şi apăra dreptul să decidă liber asupra soartei lui.

Rezultatul alegerilor falsificate a fost publicat fără cel al comunei Izvoarele. Traian Marinescu a luat calea codrului; prefectul comunist, învăţătorul Gogu Popescu, vinovat de teroarea şi operaţiile de falsificare a alegerilor din judeţul Dîmboviţa, a plecat în Goana.

După trei ani, în 1949, Traian Marinescu a fost descoperit în comuna lui natală. Securitatea a ocupat casa din apropierea ascunzătorii lui şi a pregătit asaltul. Traian Marinescu a simţit pericolul şi a ieşit înarmat cu o grenadă şi cu o mitralieră. A tras o rafală în casa în care se aflau securiştii şi a aruncat grenada spre fereastră; aceasta a lovit însă cerceveaua şi s-a rostogolit pe pantă; el a prins-o şi a încercat să o arunce din nou, dar când a ridicat-o a făcut explozie şi i-a rupt degetul mare de la mâna dreaptă. Plin de sânge s-a retras în camera lui. Când a intrat potera, era întins pe pal. A mai avut putere să-l lovească cu piciorul pe primul care a intrai şi să-l doboare. A fost dezarmat şi i s-a spus că-l vor duce să-l panseze. Voi să mă pansaţi pe mine ? Şi cu mâna stângă şi-a rupt degetul ce-i atârna în piele şi l-a azvârlit în ei. A fost dus la Securitate.

După câteva luni, într-o noapte, l-au dus cu maşina la marginea comunei Izvoarele şi i-au spus să coboare şi să se ducă acasă. Traian Marinescu cunoştea sistemul criminalilor comunişti, al împuşcării pe la spate. El le-a zis: Vă mulţumesc că m-aţi adus să mă împuşcaţi în satul meu pe care îl iubesc ! Au fost ultimele lui cuvinte; în timp ce păşea semeţ pe calea fără întoarcere, o rafală l-a dărâmat pe vecie.

După ani de zile, la marginea satului a răsărit o cruce, care marca locul sacrificiului. Până acum vreo zece ani mai era. Poate mai este şi azi? Dumnezeu ştie! Aşa a fost exterminat Traian Marinescu, eroul din comuna Izvoarele, pentru că a încercat să se împotrivească liftelor care au înăbuşii voinţa ţării şi au vândut-o ruşilor.

Organizaţia de rezistenţă din judeţul Gorj

Ca protest împotriva politicii comuniste de subjugare a ţării de către mercenarii aduşi şi instalaţi la conducere de trupele sovietice, un mănunchi de români, refugiaţi în munţii judeţului Gorj, au început să răspândească o scrie de manifeste prin care era demascată politica nefastă a regimului, precum şi o broşură intitulată "Spaţiul etnic şi istoric românesc".

Din această organizaţie au făcut parte: Locotenent-colonel Ionescu Vintilă Micandru; căpitan Brâncuşi Grigore, nepot de văr al lui Constantin Brâncuşi; învăţătorii Ion Rădoi şi Alexandru Stoichiţescu, din comuna Arcani şi Constantin Tabacu, din comuna Hobiţa; Martin Gheorghe, din Valea Mare, comuna Runcu, condamnat la 10 ani muncă silnică; Dineu Gheorghe, din comuna Broşteni; Tabacu Constanţa (născută Brîncuşi) şi Sîrbulescu Polina (născută Brîncuşi). Acţiunea a fost lansată la începutul anului 1949 şi a durat până în 1951. Printre cei care au sprijinit răspândirea manifestelor se afla şi Ionel Isac. Coordonarea se făcea din cabana situată în zona muntoasă de deasupra satului Topeşti, din judeţul Gorj.

Pe data de 10 mai 1951, agenţii de securitate din Târgu Jiu au înconjurat regiunea şi au dat foc cabanei, unde se găsea numai căpitanul Grigore Brâncuşi; însoţitorul sau, Gheorghe Marău, ţăran din Valea Mare-Runcu, coborâse pentru a aduce apă. Deşi căpitanul Grigore Brâncuşi era înarmat şi se afla în poziţie bună de apărare, n-a deschis focul asupra soldaţilor, preferind să se prăvălească în valea din spatele cabanei, în schimb ofiţerul de securitate Goga a tras şi l-a împuşcat în plămânul drept şi în deltoid, cu două gloanţe. Rănit grav şi pierzând mult sânge, Grigore Brâncuşi a fost coborât pe o targa improvizată şi dus la Târgu Jiu cu un camion al Securităţii.

La spital a fost operat de doctorul Adameşteanu, care şi-a dat tot interesul pentru a-l salva. Dar, imediat după operaţie. Securiştii l-au aruncat într-un grajd, unde rănile s-au vindecat cu greu şi numai după o nouă intervenţie chirurgicală. Condamnat la 20 de ani muncă silnică, Grigore Brâncuşi a trecut prin iadul închisorilor comuniste, la Craiova, Jilava, Valea Nistrului, Satu Mare, Aiud, Gherla, Grindu şi prezenţa lui a fost semnalată în numeroase greve de protest împotriva regimului de exterminare.

Luptele din munţii Olteniei

Dacă ieşi din Cornereva şi traversezi Munţii Cernei, pe splendida vale cu acelaşi nume, pentru a ajunge pe creasta Munţilor Mehedinţi, ţi se deschide în faţa ochilor panorama măreaţă a Munţilor Subcarpatici şi a platoului Mehedinţi. În această regiune cuprinsă între izvoarele torenţilor Topolniţa, Cosustea şi Motru, unde timpul a săpat pentru totdeauna nenumărate peşteri, ca cele de la Balta, Molaresca, Cloşcani, luase fiinţă o altă mişcare de partizani. Este posibil ca ea să fi avut legătură cu mişcarea de partizani din Munţii Banatului, cu atât mai mult cu cât, în aceste două sectoare, a fost înregistrată trecerea lui Petre Domăşneanu.

Luptele cu securiştii, angajate după căderea partizanilor din Banat, s-au soldat cu morţi de ambele părţi. Printre partizani se găseau fraţii Bocîrnea, băieţii şefului de gară din Turnu Severin. Primul, Ion-Puiu, student în drept la Cluj, a murit în luptele de la Isverna - din judeţul Mehedinţi. Al doilea, Ovidiu, licean la Turnu Severin, a murit de asemenea în luptă. Un alt elev de la liceul "Traian" din Turnu Severin. Gheorghe Eftimie, a murit în aceleaşi condiţii. Printre cei care au participat la asasinarea celor trei tineri se găseau plutonierul Cioabă, mare torţionar, şi şeful Securităţii, Mihuţ, acelaşi care l-a ucis pe Vărzan în pădurea din Bistriţa, în noaptea de 19 spre 20 noiembrie 1946.

În anul 1950 numeroase trupe de Securitate au invadat judeţul Mehedinţi, de la Hinova la Gruia. Aici a fost împuşcat în spate un partizan, care îşi avea ascunzătoarea în hambarul aparţinând unor bătrâni din comuna Dănceu. Singura lui armă era o puşcă cu ţeava tăiată. Doctorul Ion Ciontescu din Flămînda, care a fost adus să-i facă autopsia, a fost închis la scurt timp după aceea pentru că nu scrisese în raportul său concluziile pe care le ceruse Securitatea asupra felului cum fusese ucis partizanul.

Numărul partizanilor arestaţi în acest sector este de ordinul câtorva zeci. Condamnaţii, după torturi teribile, aplicate de Securitate, au trecut apoi prin închisorile şi lagărele de exterminare. Printre ei se găseau numeroşi studenţi. Arestările de la nord de mănăstirea Arnota, pe valea Bistriţei, demonstrează existenţa unei voinţe de a construi un front solidar contra regimului comunist.

Prezenţa în mijlocul partizanilor din Munţii Olteniei a doi generali, fraţii Dimitrie şi lancu Carlaonţ, şi a doi colonei, Grigorescu şi Ştefan Hălălău (comandantul Şcolii de ofiţeri de rezervă de artilerie din Craiova), ale căror corpuri sunt astăzi în gropile comune ale închisorilor de exterminare, va rămâne pentru generaţiile viitoare o mărturie a luptei împotriva comunismului înscrisă în "Cartea de aur a rezistenţei române".

Haiducii se înfrăţesc în codrii Mehedinţiului

Ş i în acest colţ de ţară teroarea comunistă se dezlănţuise încă din 1946. Atunci doi tineri ţărani din comuna Pristol, Constantin Vărzan şi Vasile Brutaru, au fost împuşcaţi de către jandarmul Minut în noaptea alegerilor din 19 noiembrie 1946, în pădurea Bistriţa, de lângă Turnu Severin. Teroarea a continuat an de an, prin arestările masive efectuate în 1947, 1948 şi 1949, perioadă când fruntaşii intelectualităţii, profesorii Constantin Danciu şi Constantin Dicu-Diculescu, avocaţii Licea şi Mircea Dumitrescu, au pornit prin infernul comunist urmaţi de mii de feciori ai acestor plaiuri.

După ce în anul 1949 conducătorii mişcării de rezistenţă din Banat fuseseră exterminaţi, la Mehedinţi se înjghebase o altă mişcare, condusă de Dumitru Totir, profesor şi fost deputat naţional ţărănist, avocatul Gheorghe Florescu şi Dumitru Năsărîmbă, reprezentantul Partidului Social Democrat Titel Petrescu. Cei trei acţionează încurajând lumea la rezistenţă şi reuşesc, prin intermediul tipografului Sabin Cotarcea, să tipărească şi să răspândească manifeste. Dumitru Totir era născut în comuna Vladimireşti, de lingă Baia de Aramă şi, după ce desfăşurase o activitate susţinută la Turnu Severin, a fost arestat pe 27 mai 1952. Grupul respectiv începuse să-şi creeze legături la sate şi printre muncitorii din oraş.

Ramura activă a mişcării de rezistenţă acţiona cu arma în mână, în regiunea dintre râurile Motru, Coşustea şi Topolniţa, ajungând vestea despre trecerea lor până la Isverna, Cloşani şi Turnu Severin. Ea izvorâse din nemulţumirile provocate de opresiunea ţăranilor. Sufletul acestei mişcări s-a dovedit a fi tânărul Nicolae-Nae Trocan, născut pe 14 martie 1923, în comuna Zegujani. După ce terminase liceul Traian" din Turnu Severin, Nicolae Trocan plecase voluntar pentru dezrobirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, iar în anul 1944 îl găsim paraşutist la Rotila -l- Pantelimon-Bucureşti.

Revenit din armată se zbate între mizeria acelor timpuri, provocată atât la oraş cât şi la sate de trupele invadatoare ruseşti, până când mama lui, Polina Trocan, a fost arestată abuziv din ordinul pretorului Iulian Ciuciu din Broşteni, pentru nepredarea cotelor extraordinar de mari. Feciorul, Nicolae Trocan, înarmat, s-a dus şi şi-a eliberat mama. Jandarmii vor încerca să-l urmărească şi să-l dezarmeze, dar în zadar. El refuză să predea arma şi muniţia şi, împreună cu vărul lui, Nicolae Vulcănescu, din Şovarna, se retrag în pădurea de la Zegujani, unde se găseşte şi Sever Popescu, ascuns la fratele lui, Victor Popescu.

Denunţaţi de notarul din Zegujani, au fost înconjuraţi de miliţie şi în lupta ce a avut loc a fost împuşcat mortal Sever Popescu. Atunci, Nicolae Trocan şi Nicolae Vulcănescu se retrag în codrii de la Ohaba şi se ascund la stâna familiei Copilu de la Ilovăţ. Aici, în cursul unei lupte, a fost împuşcat un miliţian, iar un altul a fost rănit, în continuare, sunt aduse noi forţe armate, iar cei doi se retrag spre pădurile din jurul comunei Noapteş. Pe aceste meleaguri încep să fie arestaţi zeci de ţărani.

Prin trădarea învăţătoarei din comună, se află ascunzătoarea celor doi partizani, în lupta de la Malu, de lângă comuna Noapteş, va fi împuşcat Nicolae Vulcănescu. Rămas singur, Nicolae Trocan se va ascunde la familia Ursunoiu, din comuna Şovarna. Tot prin trădare s-a aflat şi aici locul unde era ascuns, în lupta ce a avut loc, Nicolae Trocan a reuşit să scape împuşcând pe şeful trupelor ce-l urmăreau. Pentru a îngrozi populaţia, drept represalii, miliţia, condusă se pare de vestitul borfaş Aiimănescu, va spânzura pe fata lui Ursunoiu.

Pădurile din jurul Ohabei devin loc de ascunzătoare, iar preotul Jorga, care l-a ajutat în această perioadă, a fost arestat şi condamnat. Un nou val de arestări s-au abătut asupra locurilor şi printre cei trecuţi prin schingiuiri s-au numărat: Dumitru Viasu din Floreşti, Jort din Noapteş, Copilu din Dîlbocita şi mulţi alţi zeci de ţărani de la Peşteana. Drept represalii, familia lui Nicolae Trocan a fost ridicată pe 18 iunie 1951 şi dusă cu domiciliul obligatoriu în comuna Dropia de lângă Călăraşi.

Un prim lot fusese condamnat în legătură cu ei, iar prin sentinţa 458 din 5 iunie 1950 lui i se dăduse pedeapsa cu moartea în contumacie. În schimb Nicolae Trocan, deghizat, colinda regiunea din Gorj, până la Turnu Severin, îngrozind trupele de miliţie. Pe capul lui se pusese un premiu de 100.000 lei. Devenise un personaj de legendă, îndrăgit de populaţie, care vedea in el un salvator. În timpul arestării profesorului Dumitru Totir (mai 1952), Nicolae Trocan se găsea ascuns în regiunea Cătune-Valea Perilor din judeţul Gorj. De aici a fost arestat pe 27 august 1952, fiind trădat de vechi prieteni din copilărie, învăţătorul Boulescu şi Ticu Chiţimia, care, în loc de premiul aşteptat, au fost condamnaţi pentru omisiune şi găzduire.

Procesul a avut loc la Craiova, în noiembrie 1952, unde se găseau arestaţi câteva sute de oameni. Nicolae Trocan a spus că oamenii nu au ştiut nimic despre scopul acţiunii lui. Prin sentinţa 307 din 26 noiembrie 1952, Nicolae Trocan a fost condamnat la moarte, iar pe 20 iulie 1953, în ziua de Sfântul Ilie, a avut loc executarea acestui erou ai Olteniei.

Partizanii din Arnota

Primăvara anului 1949, care înăbuşă mişcarea de rezistenţă din Banat, nu reuşeşte să stăvilească organizarea grupurilor de partizani care se înmulţesc în Munţii Olteniei. Prin intermediul lui Aristide Ionescu începe să se facă lumină asupra grupului Arnota, de care a fost legat prin sprijinul acordat acestora şi prin relatările revelatoare ale lui Tărăşescu Nicolae şi Văduva Constantin.

Ciocnirea grupului cu Securitatea a avut loc in zilele Pastelul din 1949, când urmau să sosească câteva zeci de studenţi de la Bucureşti. Cel care făcea legătura cu cei din munte a fost observat că urca urmărit de filatori, care au fost somaţi să se predea, în timp ce frizerul Săndulescu, din Râmnicu Vâlcea, a fugit, ceilalţi doi agenţi au fost prinşi. Este vorba de Nistor Nicolae, din Călimăneşli, şi de Mitroi Nicolae, din comuna Pietrari, de lângă Arnota. Cel fugit ,desigur, a alertat Securitatea, care a înconjurat muntele cu batalionul din Drăgăşani şi cu o unitate de vânători de munte din Sibiu.

La ora 5 dimineaţa, în a treia zi de Paşti, s-a deschis focul asupra partizanilor şi Pavel Ion, student din Bucovina, a fost împuşcat in timpul luptei. Cu acea ocazie au fost prinşi: Huţan Ion (student din Bucovina), Anghelescu Nicolae (student), Bencescu Mircea şi Bănică Ion, care au fost împuşcaţi pe ioc. Tot în munte au fost arestaţi Petrescu David (din judeţul Romanaţi) şi Copilu (din judeţul Mehedinţi), care după procesul de la Tribunalul Militar au fost condamnaţi la moarte şi executaţi.

Printre cei arestaţi şi trimişi în judecată pentru participare la grupul partizanilor din Arnota se numără: învăţătorul Văduva Constantin (condamnat la 18 ani muncă silnică, prin sentinţa 1562/1949, după ce i se ceruse pedeapsa cu moartea). Tărăşescu Nicolae (scăpat din încercuire a stat ascuns la Cupea Gheorghe, din comuna Oteşani, până la 10 ianuarie 1950, când a fost arestat şi condamnat la 20 ani muncă silnică), lonescu Gheorghe, lonescu Ilie (din Şuteşti-Vâlcea), Marinovici Ion (din Ş uteşti), Popescu Sergiu (din Bucureşti, condamnat la 12 ani temniţă grea), lonescu Aristide (economist, din Ştefăneşti), Păunescu Nicolae (C.F.R.-ist, din Râmnicu Vâlcea), Sanfrancisco Emil (elev din Râmnicu Vâlcea), Grecu Ion (din Şuteşti), Ocnescu Mişu (student din Olăneşti), Nicolae Constantin, Penciu Oprea, Stoianu Gh., Teodorescu Ion şi alţii.

Mai merită menţionat faptul că maiorul Creţu, din Slatina, şi locotenentul Simescu, din Piatra Olt, au furnizat arme grupului din Arnota şi au fost condamnaţi prin sentinţa nr. 1562/1949 la câte 12 ani muncă silnică, după ce li se ceruse pedeapsa capitală. Până azi a rămas o enigmă grupul partizanilor din pădurea Saru, care ţinea legătura cu ceilalţi prin Costin Ion, responsabilul din gara Piatra Olt. Se ştie numai că era compus din 28 de persoane, sub conducerea colonelului Enăchescu. Costin Ion a fost omorât în torturi de locotenentul Fracase şi locotenentul Mihuţ, în Securitatea Craiova, la 21 mai 1949, pentru că refuza să facă declaraţii. Şeful grupului, Opriţescu Mişu, şi ajutorul lui, Cetăţeanu Ion, au scăpat din încercuire şi se pare că au fost prinşi şi executaţi cu un grup de partizani din Hunedoara. Datoria noastră este de a descoperi pe toţi aceşti martiri ai neamului românesc în lupta anticomunistă.

MARAMUREŞUL PREZENT ÎN LUPTA PENTRU LIBERTATE

Maramureşul, această minunată fortăreaţă naturală, e locuit de o populaţie autohtonă, produs al pământului şi istoriei locale, care a păstrat legătura cu marea masă românească, reuşind, în ciuda vitregiei vremurilor, să-şi conserve intact trecutul glorios, manifestat pe toate planurile. Încununat cu cinstea de a fi dat descălecători de ţară, Maramureşul a ştiut să-şi apere cu demnitate onoarea şi drepturile. Maramureşenilor le-a rămas neştearsă în memorie data de 4 septembrie 1717, când din văi s-a ridicat până la unul, salvând de la sclavie peste 7000 de creştini şi zdrobind peste zece mii de tătari ce le călcaseră ţara, după ce prădaseră regiunile vecine.

Au intrat în legendă faptele de vitejie ale lui Pintea, care a organizat o ceată de haiduci, ridicându-se împotriva terorii nobililor maghiari. Răsunetul faptelor a fost aşa de mare, încât, pentru respectarea memoriei eroului popular, coiful şi armura lui au rămas în păstrarea bisericii din Budeşti, comuna natală a haiducului.

Proaspătă le era amintirea măreţelor fapte ale gărzilor naţionale, care au colaborat cu trupele române la curăţirea provinciei de bandele ungureşti bolşevizate ale lui Bela Kun, dar mai vii le erau, în faţa ochilor şi pe trupuri, chinurile suferite sub vremelnica ocupaţie maghiară din 1940-1944. De aceea, intrarea ruşilor şi pângărirea vetrei strămoşeşti, cu toată suita blestemăţiilor "eliberării frăţeşti", au făcut pe mult încercaţii copii ai durerii să se ridice şi să pedepsească.

Au fost înfruntări crâncene în acea primăvară a lui 1945, când se zicea că ordinul "la arme" l-a dat şeful de plasă Gavrilă Strifundă. La Vadul Izei, pe data de 5 martie, câteva mii de maramureşeni au început lupta împotriva instaurării noii dictaturi. Gavrilă Strifundă, originar din comuna Borşa, a fost arestat în august 1949 şi a dispărut fără urmă.

În perioada premergătoare alegerilor din 1946, teroarea comunistă s-a accentuat pe aceste locuri, unde popularitatea tribunului Ilie Lazăr devenise şi mai mare după condamnarea lui în procesul "Sumanelor Negre". Acest fapt dovedea adevăratele intenţii ale comuniştilor. Mişeii au săvârşit crime pe văile Mare, Cosăului şi Izei.

Când s-a instaurat teroarea, ciobanul Dunca Vasile era prezent în lupta protestatară, făcându-şi dreptate în felul lui. Cum îi prindea pe comunişti, îi punea să-şi mănânce hârtiile de la partid. Originar din comuna Budeşti, Vasile Dunca îşi crease un mic nucleu de rezistenţă, cutreierând satele, pentru a plăti celor ce comiteau nedreptăţi. Poterele puse pe urmele lui au reuşit să-l prindă, tot prin trădare, ca de obicei. Arestarea a avut loc la moara Bîcului, din comuna Călineştî, de pe malul pârăului Cosău, afluent al Marei. Odată cu el a căzut şi Părăseau în mâinile Securităţii. Despre cei doi se spune că au fost împuşcaţi de plutonierul Coza din Săpînţa.

În una din ciocniri a fost rănit în mână şi pădurarul Şerban Vasile-Simion, din comuna Călineşti, care ducea alimente partizanilor. Condamnat, acesta a murit în închisoarea Gherla, în anul 1961, lăsând orfani 5 copii. Tot atunci au mai fost arestaţi cei doi fraţi Gherman din comuna Sîrbi (unul avea prenumele Vasile), Frunză Ion, tot din comuna Sîrbi, doi fraţi Şandordin Budeşti (unul dintre ei, Puiu, era învăţător în comună), Andreiea Ion din comuna Călineşti, Tomoioagă Vasile, Gheorghe Dunca din Borşa şi alţii. Cu numele de Dunca vom găsi prin închisori mulţi arestaţi.

Elevii de liceu, crescuţi în dragostea de neam şi ţară pe locurile legendare ale Iui Dragoş şi Bogdan, sunt prezenţi cu armele în mână in această luptă de rezistenţă. Pe Aurel Vîşovan, profesor la liceul din Sighet, îl vom găsi atât la cursuri, cât şi în organizarea mişcării, alături de cei ce reprezentau viitorul ţării. După Sărbătorile Paştelui din anul 1949, elevii de liceu ai claselor 5 şi 6 din leud şi Dragomireşti nu se mai duc la şcoală. Părinţii, fraţii şi rudele lor zăceau în închisori. Copiii se pregătesc de luptă pentru a-şi salva neamul. Se retrag în munţi şi cutreieră satele, încercând să adune cit mai multă lume într-o acţiune de înlăturare a trădătorilor care confiscaseră conducerea stalului.

Securitatea, aflând de această fierbere, introduce o iudă în mijlocul lor, şi anume pe Vlad Dănilă, elev din comuna Sălişte. Acesta a vândut parola folosită pentru a se ajunge la cel ce se ocupa de organizare şi pregătea declanşarea acţiunii. Când Securitatea a trimis un agent să întrebe, conform consemnului "unde este popa", gazda, de bună-credinţă, a răspuns că se află la Gavrilă Pîţu.

Colonelul Ludovic Cseller, comandantul regiunii Baia Mare, şi căpitanul Retezan, care conduceau operaţiile de înăbuşire a mişcării, s-au apropiat cu soldaţii de casa lui Gavrilă Piţu din comuna leud şi i-au somai pe cei din interior să se predea. Din casă s-a răspuns cu focuri de arme şi grenade.

Popşa Vasile-Lică, student, originar din Sighet, a fost împuşcat mortal de către căpitanul Retezan. Fratele lui, Popşa Ion-Mihai, tot student, a sărit pe fereastră cu puşca mitralieră şi a început să tragă, croindu-şi culoar şi reuşind să dispară în pădure. Casa a fost luată cu asalt şi ocupată, în pivniţă au mai fost găsiţi doi elevi: lusco Gavrilă-Sfîcă din Ieud şi Iusco Doru din Sieu.

Arestările s-au ridicat la peste 100 de persoane, dintre care sunt cunoscuţi până în prezent: Bogdan Ion, elev, condamnat la 12 ani; Dunca Ion, elev din Jeud; Dunca Vasile, elev din leud; Dunca Vasile-Petre, funcţionar din Dragomireşti; Mân Nestor, elev din leud, condamnat la 5 ani; Susco Gavrilă, medic din Dragomireşti; Motrea Ion, elev; Ofrim Vasile-Morea, ţăran, condamnat la 6 ani şi arestat din nou după 1958; Otic Vasile, contabil din Dragomireşti, condamnat de două ori; Radu Costică, elev; Rubel Ianoş, meseriaş; Ticăia Vasile, ţăran din Dragomireşti, mort în anul 1950 în lagărul de exterminare de la Peninsula; Aurel Vlad, elev; Vlad Gheorghe, medic; Vlad Mihai, elev din Sighet; Vlad Minai, tehnician din Dragomireşti: Zubaşu Ilie, ţăran din Dragomireşti.

Corpul neînsufleţit a lui Popşa Vasile-Lică a fost plimbat prin Sighet pentru a înfricoşa populaţia, care a fost obligată, inclusiv copiii, să iasă pe stradă. Pentru a aresta pe celălalt frate, Popşa lon-Mihai, fugit în munţi, colonelul Cseller, care conducea operaţia, l-a eliberat pe un anume Vlad Mitrucă, condamnat de drept comun, unchiul trădătorului Vlad Dănilă, cu condiţia ca să-l ademenească pe cel dispărut. După ce şi-a îndeplinit misiunea, această iudă a fost arestată pentru a-şi continua pedeapsa. Popşa Ion-Mihai, din cauza bătăilor şi a regimului de pedeapsă la care a fost supus, a murit în închisoarea de la Târgu Ocna.

CICERONE IONIŢOIU. Rezistenţa anticomunistă din munţii României, 1946 - 1958. Ediţia a II-a, revizuită şi completată. "Gîndirea Românească", 1993, 140 p. ISBN 973-95688-1-2

Documente preluate din : http://www.procesulcomunismului.com/marturii/default.asp.htm