Timp de aproape 12 ani (1946-1958), luptătorii anticomunişti retraşi în susţinuţi de populaţia satelor din împrejurimi, au rezistat eroic atacurilor trupelor de Securitate. In această luptă au fost implicaţi zeci de mii de oameni. Majoritatea au căzut în luptă sau au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Locuitorii satelor de la poalele munţilor, care îi ajutau şi îi aprovizionau cu alimente, cînd nu au fost executaţi, au umplut închisorile şi lagărele de exterminare.

Dobrogea, o provincie ancestrală, populată de ţărani sârguincioşi printre care mulţi români din Macedonia, a cunoscut o cruntă teroare, dezlănţuită mai întâi de Victor Dusa şi Vasile Vîlcu, însărcinaţi de Partidul Comunist cu colectivizarea pământurilor.

Acestor semănători de teroare li s-au adăugat: Doicaru, devenit şef al Securităţii, şi Nicolae Ceauşescu, călăul de mai târziu al naţiunii, pe atunci delegat cu activizarea colectivizării acestei regiuni desemnată de a fi prima care să cunoască "fericirea comunistă". Cum s-a procedat ? S-au numit primari noi, recrutaţi din scursorile satelor, iar jandarmeria a făcut un joc murdar. Au curs lacrimi şi s-a vărsat sânge.

O străină de suferinţa poporului român, Ana Pauker declara cu neruşinare pe 24 Noiembrie 1944: "Muncitorul, funcţionarul, ţăranul care căutând binele a mers pe o cale greşită , lăsându-se înşelat, acela este fratele nostru al tuturor. Cu el împreună mergem la bătălie, cu el împreună distrugem tot ce este dăunător în tară, cu el împreună distrugem pe acei înşelători fascişti care i-au stricat lui, si ne strică nouă tuturor. Când spunem fascist, când spunem legionar, când spunem criminal de război, înţelegem pe acela care, pentru a servi o cauza străina maselor populare, s'a aliat cu nemţii hitleristi, s'a aliat cu duşmanii românilor si care astăzi încă îşi continuă treaba lor de trădare ..."

Notarul Gheorghe IONESCU, născut pe 30-08-1899 în com.Verendin domiciliat în com.Teregova, şeful grupului de partizani a plecat împreună cu VÂLUSESCU D.Vasile, născut pe 19 Feb.1915 în com. Horlovenii-Vechi, jud.Caras, domiciliat în com Prigor , lângă Bozovici(fost ofiţer deblocat) si cu GHIMBOASE Iancu, zis Nicut, din Teregova, au plecat în regiunea muntoasă Almaj, la sud de Bozovici. Acolo li s-a alăturat si Purdelea Emil care rănise un comunist si doi miliţieni pe 22 Mai 1949 cu o grenadă. Acesta împreună cu Pitic Iosif au stat împreună cu cei trei de la Teregova până la 5 Aug. 1950 când s-au despărţit. Până atunci au stat prin mai multe sălaşe şi din Almaj, din pădurile de la Gârbovăt ajungând si în jurul Teregovei, de unde la această dată Purdelea Emil si Pitic Iosif au plecat iar spre Gârbovât unde pe 6 Oct.1950 cei doi fiind depistaţi au avut o luptă cu miliţia în urma câreia au fost arestaţi.

Avocatul lonut Târziu a mai stat câteva zile in regiune si a plecat la niste rude din jud.Arad de unde a fost arestat prin trădare in 1952 si a murit in anul 1958 la Aiud în condiţii de exterminare. Aurel Vernichescu s-a ascuns la varul sau Zarie Vernichescu din com.Cârpa si nu peste mult timp a plecat pentru a nu le produce necazuri rudelor si s-a ascuns pe la unele colibe din pâdure. Intr-o seara din luna Mai a venit la casa părintească pentru a lua alimente si rufe de schimb. Un consătean,vecin, l-a observat si imediat s-a dus în com. Bolvasnita si a anunţat plutonul de intervenţie care era cantonat acolo.

Anul 1947 aduce pe primul plan intensificarea organizării şi pregătirii retragerii în munţi, în caz de pericol, a unui "stat-major" al mişcării de rezistenţă. Pe data de 9 martie am fost invitat să discut cu domnul "Alecu" despre posibilităţile de cazare şi securitate din masivul Piatra Craiului, întâlnirea a avut loc la Biserica Albă din Bucureşti, în cadrul convorbirii am expus situaţia din munţi, locurile de popas, de acces şi cazare. După părerea noastră, erau munţii cel mai puţin frecventaţi, deci prezentau un plus de siguranţă, şi cu legătura cea mai sigură spre Bucureşti, Braşov, Cluj sau Sibiu. Mi s-a dat de înţeles că domnul "Alecu" era persoana care conducea această mişcare pregătitoare în vederea unei acţiuni de salvare de sub comunişti.

Intre 1948 şi 1956 un nou Voievodat se înfiripase pe aceste meleaguri, pe unde cu un sfert de mileniu mai înainte încercase şi Brîncoveanu să aducă lumină şi mângâierea sufletească norodului trudit sub jug străin. Şi aşa cum el cu toţi ai lui pieriseră sub iataganele turceşti, tot aşa noul Jude al acestor ţinuturi de munte, eliberate de teamă, cu greu a reuşit să se salveze în timp ce toţi voinicii adunaţi în jurul lui pentru nobila misiune de a salva glia şi fiinţa naţională au căzut doborâţi de gloanţele trădătorilor ajunşi în slujba secerii şi ciocanului. Kremlinul, acest bastion al crimei dirijate în scopul înrobirii oamenilor, şi-a revărsat veninul peste suflarea cinstită a plaiurilor noastre instaurând epoca de distrugere.

Amprenta lăsată în decurs de peste 4 decenii de cruntă teroare şi perversiune socială face ca azi acţiunea întreprinsă de acei viteji între viteji, care şi-au dăruit viaţa pentru binele semenilor, să apară şi mai măreaţă, aşa cum a fost în realitate. De aceea încercarea lor de a stârpi răul din rădăcină, de a azvârli pe luda din mijlocul nostru, a fost privită cu admiraţie şi respect de toţi care auzeau de prezenţa partizanilor în apropierea lor.

Grupul   "Haiducii   Muscelului" condus de Gheorghe Arsenescu   şi fraţii   Toma şi Petre Arnăuţoiu ............. În primăvara anului 1948, deci după ce fruntaşii conduşi de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, reprezentanţii rezistenţei naţionale împotriva barbariei sovietice, fuseseră întemniţaţi, s-a declanşat, din instinctul salvării naţionale, ca o comandă, mişcarea armată în toţi munţii României. Astfel asistăm la gruparea elementelor active de la poalele Făgăraşului, din nordul judeţelor Argeş, Muscel şi Dîmboviţa.

Mişcarea ce se va înfiripa avea să stăpânească această regiune peste un deceniu urmărind înfricoşarea şi la nevoie pedepsirea celor vânduţi ruşilor în scopul terorizării poporului şi distrugerii instituţiilor de bază ale României. Odată cu începutul primăverii anului 1948, Apostol Dumitru-Milu, originar din comuna Seci-Argeş, profesor la liceul Brătianu din Piteşti, a trecut la organizarea grupului de rezistenţă de pe Valea Topologului, din Munţii Frunţii. A fost prins în toamna lui 1948 şi, după condamnarea la 25 de ani muncă silnică, a fost ridicat din închisoare de căpitanul Cîrnu, călăul Securităţii din Piteşti, şi împuşcat la marginea comunei natale.

După ce au suportat teroarea şi pângărirea altarelor şi vetrelor strămoşeşti, bucovinenii s-au împotrivit din primul moment invaziei bolşevice din 1944. ............A rămas în legendă figura Iui Vladimir Macoviciuc din comuna Voitinel. Un grup de 10 urmaşi ai arcaşilor lui Ştefan cel Mare, conduşi de Macoviciuc, au pornit pe drumul apărării demnităţii româneşti. După ce au hărţuit trupele bolşevice intrate în ţară, şase membri ai grupului au fost înconjuraţi de jandarmi, prin trădare, într-o casă din comuna Vicov. Refuzând să se predea, casei i s-a dat foc, iar plutonierul Sclipa Alexandru, şef de post, a tras din clopotniţă şi l-a rănit grav pe Macoviciuc. Acesta s­a împuşcat pentru a nu cădea viu în mâna duşmanilor. Ceilalţi membri ai grupului au ars înăuntru. Fiul lui Macoviciuc, Silviu, a fost prins şi în 1950 se afla condamnat pe viaţă la Galata, încă în cercetări, deoarece noi şi noi partizani continuau acţiunea în regiune.

După moartea lui Vladimir Macoviciuc, acţiunea de luptă a preluat-o într-o primă fază Ion Vatamaniuc, ţăran din comuna Suceviţa, care a rezistat cu grupul lui până în 1947, când a fost rănit de ruşi. Au mai fost prinşi şi duşi în Rusia, într-un grup mai mare, şi partizanii Brăileanu Ion şi Stagler Frantz, care nu s-au mai întors.

Gilăul răsună de tulnic şi pistoale......Fărădelegile comuniştilor se întindeau peste tot. Riposta a fost promptă după anul 1948. Uneltele puse în slujba cotropitorului rus au fost avertizate să nu facă rău oamenilor. Acolo unde nu s-a înţeles, s­a trecut la sancţionarea vinovaţilor. Aşa cum i-am văzut acţionând pe partizanii colonelului Uţă Ion şi ai lui Gheorghe Arsenescu, la care au răspuns prezent şi cei ai inginerului Gavrilă, ai avocatului Spiru Blănaru şi ai fraţilor Arnăuţoiu, tot aşa în munţii brăzdaţi de valea Arieşului, Valea Ierii sau izvoarele Someşului Mic, îl vom întâlni pe moţ făcându-şi datoria şi cerându-şi dreptul la o viaţa liberă.

În anii 1948-1949 oamenii stăpânirii au început să amuţească. Ici-colo erau găsite aruncate la marginea drumului unele dintre slugile comuniste care terorizau populaţia. Pe drumurile ce plecau din Turda sau Cîmpeni, fie pe valea Arieşului, fie pe valea Ierii, pe la Lupşa, Poşaga sau Făgetu Ierii, se părea, noapte de noapte, că se instaurase libertatea şi, în căutarea ei, veneau şi din alte colţuri de ţară. Se dusese vestea până la Bucureşti că Dabija şi Diamandi îşi fixaseră jaloane de ţară nouă. Jandarmii nu mai aveau curajul să circule. Ceruseră ajutoare şi tremurau în posturi de teamă să nu fie călcaţi de potera haiducească.

Locuitorii satelor de pe valea Arieşului trăiau din creşterea vitelor şi din cultivarea pământurilor lor în terase, amenajate până la altitudini de necrezut, de peste 1.000 de metri. Acolo, oamenii refugiaţi în munte găseau mijloace de subzistenţă, motiv pentru care regiunea era împânzită cu o reţea de miliţie înarmată până în dinţi. Accesul la exploatările agricole răspândite în munţi era foarte dificil. De cele mai multe ori era vorba de un simplu drumeag. Ţăranul trebuia să facă adesea kilometri cu căruţa pentru a ajunge la stâna sau la crescătoria sa de porci, amenajate în mijlocul păşunilor. Trebuia să se scoale dis-de-dimineaţă pentru se duce să-şi mulgă vacile şi să le îngrijească.

Astfel încât rezistenţa în munţi găsea adesea refugiu în aceste locuri, chiar fără ştiinţa proprietarilor. Dar miliţienii o ştiau. Mulţi moţi au plătit cu viaţa vina de a fi găzduit partizani, fără să o ştie, atunci când miliţia regimului comunist le prindea urma în fâneaţă. Forţa represivă nu ezita, în cruzime şi zelul cu care semăna groaza printre locuitori, să asasineze pe bătrânii care nu se puteau mişca, paralizaţi de boală sau de vârstă, aşa cum s-a întâmplat în satul Masca, aproape de Cacova Ferii, unde câteva bătrâne au fost ucise şi aruncate la răscruci, deşi ele, nemaiavând vite, nu mai fuseseră la stâne de ani de zile.

Ţăranii au avut de suferit nu numai pentru o bucată de pâine, ci şi pentru credinţa strămoşească. După ce în toamna anului 1948 s-a desfiinţat prin forţă biserica greco-catolică, în primăvara următoare s-a trecut la suprimarea bisericii romano-catolice. Dacă preoţii au cunoscut supliciul şi au pornit pe drumul închisorilor de exterminare, ţăranii au căutat să rămână statornici în credinţă, ca singura cale de salvare în faţa asaltului păgânătăţii.

Trupele Securităţii, înarmate ca de război, au început atacul împotriva satelor din Moldova. Pe data de 10 martie 1949, în faţa mitralierelor, bărbaţii s-au strâns, cu trupul şi cu sufletul, să apere biserica din satul Fundul Răcăciuni, în timp ce femeile, cu pruncii în braţe sau în mână, luau drumul Măriei. Legate, cu mic cu mare, femeile au fost aduse din pădure în lăcaşul de închinăciune devenit temniţă. Anton Bencheş, învăţătorul satului şi în acelaşi timp cantor la biserică, a fost smuls din sânul familiei, chinuit şi batjocorit în faţa soţiei şi a celor 9 copii. După aceea a fost împuşcat, pe data de 12 martie 1949. Copiii, pe rând, i-au sărut rănile însângerate.

În vara anului 1948, un singur om, Adrian Mihuţ, a aprins flacăra rezistenţei armate contra comunismului în judeţul Arad. Timp de 7 ani, acest tânăr a făcut să tremure securiştii şi comuniştii din regiune. Fiu de ţăran din Măderat, judeţul Arad, a fost elev al liceului Deva, iar in 1943 regele Mihai l-a felicitat pentru ca obţinuse la bacalaureat cea mai bună medie pe ţară. În perioada liceului i-a meditat pe băieţii lui Petru Groza. Şi-a continuat studiile strălucite la Politehnică şi era aproape de sfârşit când, în 1948, au început arestările.

Bănuit că ar fi făcut parte din "frăţiile de cruce", a reuşit să scape de cei ce-l urmăreau şi a luat drumul codrilor, devenind, cu arma în mină, un redutabil partizan. E! acţiona în paralel cu cei din Munţii Semenicului şi cu cei din Munţii Apuseni, cu care se învecina. Sectorul lui de activitate era delimitat la vest de o linie ce mergea de la Şiria-Pîncota la Seleuş-Şicula-Ineu, iar la est se continua prin Depresiunea Zarand şi Munţii Codrului.

Toata admiraţia şi recunoştinţa noastră o închinăm ţărănimii care s-a ridicat, uriaş zăgaz de oţel, opunându-se celor ce voiau să-i cheltuiască atât de ieftin independenţa şi demnitatea naţională. Acest omagiu a fost adus de Iuliu Maniu ţărănimii, căreia regimul comunist i-a furat voinţa exprimată pe 19 noiembrie 1946. Ţăranul a apărat cu străşnicie burată de pământ moştenită din moşi-strămoşi. Şi atunci când au venit să-i măture ultimul bob din hambar, părinţii, crescuţi in suferinţa, au murit apărând pământul copiilor lor, dar nu s-au lăsat îngenuncheaţi.

Dând la o parte vălul uitării intenţionate, aşternut de mercenarii aduşi de sovietici şi instalaţi în guvernele şi comitetele centrale în ultimii patruzeci şi cinci de ani, descoperim tributul de sânge plătii de ţăranii români în apărarea ogorului lor. Ne oprim asupra dramei ce a cuprins Vlaşca şi Teleormanul, întinzându-se până la comuna Prisaca din judeţul Olt.

Ţăranii sunt primele victime şi primii martori ai acuzării. .....Aşezată în calea răutăţilor, la una din marile intersecţii ale Europei, ţara noastră a suportat de manieră permanentă invaziile devastatoare ale hoardelor venite din toate direcţiile, căutând să se căpătuiască prin jaf şi crime. De-a lungul secolelor, greul apărării moştenirii, bază a existenţei lor şi a urmaşilor, l-a avut ţărănimea, această adevărată "Talpă a Ţării", sortită mereu sacrificiilor. Ei, care dădea producţia şi pentru îndestularea domnilor, nu-i rămăsese decât ochii şi obrazul brăzdat de lacrimi iar pe buză întrebarea şoptită: Până când?

Reforma agrară a lui Alexandru Ioan Cuza din 1864, rupsese lanţul ce ştrangula ţărănimea şi crease premisele începerii luptei pentru desăvârşirea unei dreptăţi sociale ce mergea mână-n mână cu instaurarea dreptăţii naţionale pe teritoriul locuit de neamul de plugari din jurul cetăţii carpatine. Şi la această împlinire au fost chemaţi toţi. Ei să-şi verse sângele şi din rodul pământului să se nască oameni adevăraţi. Dar drumul împrospătării era destul de anevoios.