Incă din primele zile ale revoluţiei, tovarăsul Ion Iliescu, ideolog format la Moscova şi preferat acolo, ca înlocuitor al lui Nicolae Ceauşescu, fiu al unuia dintre activiştii Kominternului (ca şi Petre Roman, al cărui tată – pe care îl admiră încă fără rezerve - a fost instalat de Armata Roşie) - işi dovedeşte orientarea. Intră în contact cu Moscova (de la care se cere şi ajutor militar, iniţiativă stopată de generalul Guşă).

Propulsează în fruntea Frontului garnitura stalinistă "disidentă" (Brucan, Bârlădeanu, etc). Condus de vechi agenţi de influenţă ai URSS (şi poate chiar agenţi KGB- aşa cum au arătat-o unele dezvăluri), Frontul trădează interesele ţării, continuînd politica obedienţei faţă de "prietenul de la răsărit", fapt scos în evidenţă de semnarea scandaloasă a tratatului cu URSS, neomologat.

Cea mai bună dovadă a desconsiderării intereselor naţionale o constituie poziţia faţă de şansa istorică a reunificării României, în momentul extrem de favorabil creat de destrămarea imperiului sovietic, formarea Ucrainei şi Moldovei.

În loc să denunţe ferm pactul Ribentrop-Molotov, cerînd reunificarea, puterea (care pretinde a reprezenta România) este prima care recunoaşte independenţa Moldovei!

Ideologii comunişti susţin că "nu e momentul" să ne reafirmăm drepturile istorice, că am irita Europa, punînd în pericol stabilitatea zonei. Şi asta, într-o perioadă a reconfigurării frontierelor, a căderii zidului Berlinului, într-un moment în care legitimitatea unei reunificări, plebiscitată de populaţia de pe cele două maluri ale Prutului nu ar fi putut fi contestată de nimeni.

Formaţi într-un partid care şi-a propus dezmebrarea României şi intrarea ei sub oblăduire sovietică, staliniştii aciuaţi în Front "uită" uşor nedreptatea din 1940 , ciuntirea României istorice, tributul plătit de poporul român pentru eliberarea Basarabiei, suferinţele populaţiei crucificate dincolo de Prut (supusă exterminării, deportării şi unui proces neiertător de desnaţionalizare).

Tactica comunistă, de a justifica trădarea spre Est, este continuată: invocarea pericolului pierderii Transilvaniei, dacă cerem Basarabia (ca şi cum, după cedarea Basarabiei în 1940, nu ar fi urmat arbitrajul de la Viena).

Deturnarea patriotismului spre problema Transilvaniei era dificilă – pentru că nu se manifesta un pericol iminent. Dar a fost forţată, din mai multe motive. Constatînd că rezistenţa faţă de neocomunism se concentrează în Transilvania, în oraşele în care a avut loc o adevărată revoluţie, şi că aceste oraşe întorc spatele Frontului şi adoptă Proclamaţia de la Timişoara - experţii în diversiune au recurs la arma… pericolului iredentist.

Fricţiunile dintre români şi maghiari sînt aţîţate pînă la explozie. Episodul Tîrgu Mureş e manevrat cu dibăcie asasină. Pericolul maghiar e invocat pentru scindarea şi compromiterea opoziţiei, folosit pentru relegitimarea securităţii (sub emblema SRI).

Interesul aparării de duşmanul comun face minuni: naţionalismul brun al epocii ceauşiste intervine în ajutorul internaţionaliştilor stalinişti, în lupta împtriva "huliganilor" revoluţioanari, care l-au debarcat pe… patriotul Ceauşescu. Conform unei vechi deprinderi, neocomuniştii pendulează fără probleme şi scrupule, între aţîţarea iresponsabilă a şovinismului şi condamnarea ipocrită a xenofobiei.

Ei îşi arată deschiderea atunci cînd au nevoie de imagine externă sau de sprijinul ungurilor, evreilor sau ţiganilor. Dar nu ezită să corupă patosul naţional, instigînd (prin informatorii provocatori şi propagandiştii din presa aservită) la confruntare interetnică sau chiar la pogrom  (vezi reprimarea ţiganilor din 14 -15 iunie).

Ţiganii plătiţi să compromită mitingul sau să atace opozanţi- sînt "oameni de bine". Cei care fac revoluţie, alături de români- sînt infieraţi. UDMR este duşman sau prieten, în functie de context.

Chiar şi pe 13 iunie, se încearcă specularea unor  evenimente din Ardeal. În rezumat, Frontul respinge reunificarea din Est, arendînd naţionalismul Securităţii, pentru a sparge unitatea cetăţenilor revoltaţi.

Mai tîrziu, cînd a devenit evident că lumina nu mai poate veni de la răsărit (vezi şi ratarea puciului de la Moscova), Frontul se vade silit să preia creator agenda opoziţiei, susţinînd integrarea subalternă a României securiste în NATO şi în Europa. O ocazie pentru ca puterea să devină şi curea de transmisie neocolonială, patronînd o cascadă de afaceri dubioase, în dauna interesului naţional.

B5. Apărătorii intereselor şi unităţii naţionale: românii conştienţi de valoarea autonomiei, doresc să trăiască într-o ţară liberă. Ei ştiu cît ne-a costat aservirea faţă de diverse puteri, ultima dominaţie, sovietică, fiind cea care ne-a impus comunismul.

În ciuda tăcerii care a ascuns "realizarile" ocupaţiei sovietice şi răpirea Basarabiei, românii care ştiau adevărul nu puteau fi reprezentaţi de echipa Iliescu- Burcan- Bîrlădeanu- Roman.

Majoritatea dorea eliberarea de sub tutela rusă, reorientarea României spre occident, refacerea alianţelor tradiţionale, frînte după 1944 (în urma trădarii de la  Ialta), cooperare echitabilă cu democraţiile dezvoltate, în condiţii de respect şi interes reciproc.

Din păcate însă, oamenii simpli nu au putut combate politica externă a puterii, fiind amăgiţi cu aparenţe şi promisiuni, manevraţi spre o totală confuzie, printr-o cascadă de diversiuni care i-au făcut să piardă, pînă la urmă, simţul (sensul) interesului naţional.

Revoluţia a fost începută la Timişoara printr-o acţiune comună a cetăţenilor de diverse naţionalităţi. Infrăţirea etniilor pe baricada luptei cu comunismul a continuat (la Timişoara, Sibiu, Braşov, Cluj, Arad, Bucureşti, etc., insurgenţii fiind români, maghiari şi ţigani înfrăţiţi).

Proclamaţia de la Timişoara a încercat să consolideze acest spirit fratern,  evitînd sciziunea păguboasă pe criterii naţionale. Puterea a făcut totul pentru a sparge această unitate. A "demascat" opoziţia ca instrument al unor interese străine şi planuri antiromâneşti. Din păcate, respingînd fără nuanţe "extremismul naţionalist",  neglijînd problemele reale ale românilor şi minorităţilor, opoziţia politică şi intelectuală nu a găsit antidot eficace la aceste manevre, lăsînd puterii monopolul de aparent apărător al intereselor majorităţii româneşti.

Activitatea partizană a UDMR a uşurat sarcina propagandei "naţionaliste".  Astfel s-a putut ca, la 1 decembrie, formaţiunile "patriotice" pregătite de Vatra Românească şi România Mare, să hulească reprezentanţii partidelor care au făcut Unirea, spre bucuria manifestă a liderilor Frontului. Unii membri ai opoziţiei au favorizat jocul cinic al puterii şi susţinînd teze neo-internaţionaliste (mondialiste) în momente şi în forme nepotrivite.

După ce au agresat în 1990 opoziţia sub lozinca "Nu ne vindem ţara !", militanţii "patrioţi" au asistat neputincioşi la vinderea pe nimic a României - prin contracte care au produs beneficii doar celor ce le-au semnat. Nu au putut împiedica aservirea faţă de interese mercantile făcută chiar de cei care chemaseră la vigilenţă, prefăcîndu-se că protejează avuţia colectivă. Capitalul străin, reclamat şi de opoziţie, nu a fost folosit pentru a sprijini o economie competitivă, ci pentru a umple cîteva buzunare, vinde îtreprinderi subevaluate şi mînă de lucru ieftină, a crea populaţiei noi datorii.

13. Impiedicarea unificării opoziţiei (revoluţionare, politice, civice, sociale, naţionale)  prin mijloace mergînd de la dezinformare la represiune şi instigare la război civil (p6)