A. Puterea: Liderii Frontului Salvării Naţionale se strecoară la putere (în condiţii care trebuie elucidate) profitînd de oportunitatea creată de revolta declanşata între 16 şi 22 decembrie, după o încleştare dramatică -la care nu au contribuit. Nu ştim încă dacă ei au făcut capital revoluţionar prin diversiunea unor "terorişti" inexistenţi, sau daca, au avut loc hărţuieli reale între forţe de intervenţie ale fostului regim- pînă cînd s-a ajuns la un pact între ele (bazat pe garanţia  protejării, din partea "noii" puteri).

În ambele alternative, deşi produce pagube umane şi materiale, FSN nu capătă legitimitate revoluţionară. Pretinde că emană din revoluţia anticomunistă, dar gestionează societatea în sens invers năzuinţelor ei.

Noul regim începe prin eliberarea "teroriştilor", suspendarea pedepsei cu moartea, repunerea în funcţie a directorilor demişi, avansarea ofiţerilor care au participat la represiunea din decembrie, oblăduirea securiştilor în Ministerul Apărării. Frînează vîntul schimbării, blocînd tentativele de îndepărtare a vechilor şefi comunişti, plasînd în fruntea noilor autorităţi nomenclaturişti notorii.

Susţine că nu se poate lipsi de experienţa vechilor lideri, ca ar apare un "vid de competenţe". Impiedică accesul la informaţiile privind crimele comunismului, încuind, dezorganizînd şi distrugînd arhive. Impiedică curăţirea justiţiei, conservînd vechiul personal în tribunale şi procuratură.

Menţine continuitatea legislativă (anulînd doar măsurile foarte nepopulare) şi aplică un formalism juridic paralizant (în loc să facă dreptate pe fond). Eliberează "teroriştii", însceneaza cîteva procese penibile pentru cîţiva "ceauşişti", acuzaţi doar de ce au făcut în decembrie 89. Se feresc să condamne dictatura comunistă.

Insultă public reprezentanţii foştilor deţinuţi politici şi protestatarii nemultumiţi de deturnarea revoluţiei, acuzînd justiţiarii că vor "vînătoare de vrăjitoare". Invocă prescripţia, deşi ea era evident supendată prin forţă majoră- pe toată perioadă comunistă.

Impiedică democratizarea armatei şi aflarea adevărului despre folosirea ei în represiunea din decembrie. Repune în poziţii de conducere foşti agenţi (de influenţă) ai URSSS.

Pretinde că pe 22 decembrie au dispărut indivizii din aparatul represiv  sau că teroriştii statului comunist îşi epurează singuri rîndurile. Păstrează în funcţie reţeaua securiştilor şi informatorilor, acoperindu-i, santajîndu-i şi folosindu-i pentru manipularea populaţiei şi pentru combaterea forţelor democratice.

Patronează convertirea superficială a Miliţiei în Poliţie, moştenind un personal cu obiceiuri represive şi simpatii totalitare, cu care aplică planuri de stingere a protestelor, puse la cale de regimul "răsturnat".

Eliberează, prin amnistii, zeci de mii de delicvenţi- pentru a-i putea folosi în provocări şi diversiuni. Anulează, prin diversiune, prima demonstraţie de contestare (pe 26 decembrie).

Este silită de presiunea străzii să dea trei decrete anticomuniste, pe 12 ianuarie, dar le retrage imediat. Organizează contramanifestaţiiile care sufocă mişcările de protest din 24-28 ianuarie (trădate şi de partidele de opoziţie, prin înţelegerea din CPUN).

Compromite protestele din 12-18 februarie şi regizează o nouă mineriadă intimidantă (19 februarie). Atacă, pe toate căile, manifestaţia anticomunistă din Piaţa Universităţii  (22 aprilie-15 iunie, etc.) reprimînd-o, în sînge şi teroare.

B1. Tabăra justiţiară: Este animată de cei care au avut curajul să lupte pentru libertate între 16 şi 22 decembrie. Cere schimbarea vechilor conducători comunişti din poziţiile de decizie deţinute în structurile politice, economice, administrative, academice, publicistice etc. Consideră că  aceştia sînt vinovaţi de dezastrul României şi că, fiind depăşiţi, îndoctrinaţi şi rău intenţionţi- vor paraliza schimbarea.

Incearcă sa impună la comanda economiei tehnicieni în locul activiştilor. Doreşte continuarea revoluţiei declanşată în 1989, pînă la victoria idealurilor sale anticomuniste. Denunţă FSN- ca forţă contrarevoluţionară. Doreşte adevărul despre crimele comunismului genocidar, inclusiv despre cele comise în decembrie 1989.

Inregistrează, cu revoltă neputincioasă, faptul că vinovaţii prosperă nestingheriţi, în timp ce victimele supravieţuitoare se duc în mormînt, fără a li se mai face dreptate. Reprezintă năzuinţele şi doleanţele victimelor comunismului (de exemplu, ale foştilor deţinuţi politici, care nu sînt reabilitaţi şi primesc compensaţii materiale mai mici decit pensiile torţionarilor).

Sesisează şi denunţă blocajul justiţiei, datorat personalului juridic compromis şi reacţionar rămas în posturi (de exemplu, în Curtea Constituţionala). Exasperată de aminarea proceselor, derutată de "experţi juridici" răuvoitori, rătăcită între instituţii care se derobează, depune puţine plîngeri penale.

Cere armatei sa nu facă jocul puterii contrarevoluţionare, să recunoască şi să depăşească erorile din decembrie. Susţine mişcarea CADA. Aceasta, reclamă adevărul despre participarea armatei la revoluţie, democratizarea armatei şi îndepărtarea activiştilor şi cadrelor compromise.

Pentru că se opune folosirii represive a armatei,  după ce este antrenată în dialoguri de diversiune cu conducerea MapN, CADA este harţuită, marginalizată şi reprimată - comunicatul de interzicere fiind dat, nu întîmplător,  pe 14 iunie 1990.

Solicită, fără succes criminalizarea Securităţii şi garantarea scoaterii din funcţie a securiştilor. În cursul confruntărilor care se succed de-a lungul anului (12 ianuarie, etc.)  suportă din nou ostilitatea şi agresivitatea aparatului represiv ceauşist. Apară, cu sacrificii grele, libertatea de a manifesta, pe care puterea încearcă continuu s-o îngrădească.

Este compromisă de acţiunile provocatorilor strecuraţi în rîndurile sale (exemple : 18 februarie, 13 iunie, etc.) sau silită să renunţe la mitinguri, pentru a se evita provocările (26 decembrie 89, 16 decembrie 90). Prea puţin apărată de către partidele de opoziţie (vezi fir p2), lipsită de aportul unor intelectuali angajaţi  (fir p3), separată de masa proletariatului manipulat (fir p4) , neputînd influenţa politica externă şi scindată prin manevre pseudo-naţionaliste (fir p5) - insurgenţa revoluţionară a străzii este marginalizată şi anihilată.

Legitimitatea insurecţiei de eliberare este negată de putere şi abandonată de opoziţia colaborationista.  De la condamnarea ca violentă a revoltei de pe 13 iunie pînă la reabilitarea tezelor lui Ceauşescu despre "huliganii" care au atacat în decembrie forţele de ordine - este doar un pas.

Intelectualii uita ca nu exista "revolutie de catifea"-singura la care erau capabili sa participe. Contestatarii fermi sînt tot mai izolati. Pînă la finele anului 1990, Contrarevolutia învinge ultimele focare de rezistenţă.

9. Boicotarea partidelor democratice şi compromiterea renaşterii democraţiei, pentru a menţine monopolul puterii în mîinile vechilor şefi comunişti (p2)

A. Puterea: Frontul promite iniţial că va crea cadrul corect pentru renaşterea democraţiei şi desfăşurarea alegerilor, ca un administrator provizoriu şi imparţial. Intervine însă subteran în crearea  partidelor, infestîndu-le cu agenţi ai săi, informatori, sabotori şi provocatori. Se transformă apoi în partid-stat, capitalizînd primele măsuri reparatorii impuse de logica revoluţiei şi încercînd sa monopolizeze viaţa politică (deşi îşi declamă obţiunea pentru pluripartidism).