Pe 11 iunie 1990, după 50 de zile de rezistenţă, manifestanţii din Piaţa Universitatii, în numele greviştilor foamei  au un dialog -eşuat- cu puterea, urmat de o nouă diversiune. Pe 12 iunie, primul guvern Roman decide evacuarea Pieţei. Continuă intens -în presă şi televiziune- instigarea populaţiei împotriva "golanilor". Pe 13 iunie 1990 dimineaţa, la orele 4, forţe masive ale ministerului de interne, executînd ordinele guvernului interimar, au înconjurat protestatarii aflaţi încă în Piata Universităţii, lovindu-i cu nejustificată brutalitate, arunrcindu-i în masini şi ducîndu-i către locuri de anchetă şi detenţie. A continuat apoi, în timpul zilei, arestarea cetăţenilor care-şi arătau dezacordul faţă de această intervenţie şi faţă de putere. Tensiunea a crescut, unii dintre contestatarii care se retraseseră din piaţă după 23 Mai au revenit, pentru a-şi arăta revolta, protestînd împotriva acţiunii guvernamentale şi cerînd eliberarea celor arestaţi.

Revolta a luat aspecte insurecţionale. A declanşat asedierea cîtorva instituţii simbol (Poliţia capitalei, Ministerul de Interne, Televiziunea) de către o parte dintre manifestanţi, instigaţi şi de indivizi cu comportament suspect. Forţele de ordine au replicat ciudat, uneori cu bizară moliciune, alteori cu nejustificată ferocitate. Pe 14 iunie 1990, la ora 4 dimineaţa, ele păreau a controla Bucureştiul: vînătoarea de demonstranţi se terminase. Desigur, nimeni nu putea şti cum avea să se deruleze următoare zi (şi pe 22 decembrie dimineaţa revolta fusese înăbuşită, trotuarele spălate de sînge, centrele de detenţie umplute cu cei arestaţi).

In acest moment, au început să soseasca în Gara de Nord garnituri de tren pline cu susţinători ai FSN, organizate şi trimise din toată ţară (Galaţi, Buzău, Comăneşti, Alba Iulia, Petroşani, etc). Purtînd uniforma de mineri (nefiind însă toţi mineri) aceşti combatanţi, ghidaţi de guvernanţi şi serviciile secrete, îndemnaţi de Ion Iliescu, au ocupat Piaţa Universităţii- deja golită.

După ce au bătut cu sălbăticie studenţii găsiţi în Universitate şi Arhitectură, distrugînd sediile respective, minerii au declanşat, în tot Bucureştiul, o vînătoare de o inimaginabilă barbarie.

În zilele de 14 şi 15 iunie, sub privirile complice ale politiştilor (şi chiar cooperînd strîns cu aceştia) fasciile minereşti au legitimat, agresat, ameninţat, insultat, lovit cu bestialitate, călcat în picioare, arestat, încărcat în dube dirijate spre lagăre ad-hoc - mii de trecători care li se păreau suspecţi (aer de intelectual, studenţi, opozanţi, etc).

În acelaşi timp, cu precizie profesională, au vînat opozanţii politici şi civici - la domicilii şi sedii, distrugînd localurile şi mobilierul şi instaurînd teroarea. Puterea provoacă, orchestrează şi salută aceste acte de teroare - ca pe o apărare a democraţiei.

Nemulţumită de insuficienta implicare represivă a militarilor - lichidează prin decret (pe 14 iunie) mişcarea CADA. Era clar că următoarea revoltă previzibilă, a maselor înşelate de Front şi sărăcite prin "reformă"- nu mai putea fi înăbuşită cu mineri. Armata şi poliţia trebuiau readuse în postura de forţe de represiune, acoperite cu legitimitate democratică.

Intre 16 şi 18 iunie, încercările de organizare a unor proteste de stradă au fost palide. Ziarele fiind închise prin forţă, televiziunea aservită- intelectualii neorganizaţi şi intimidaţi, partidele slabe şi infestate - replica opoziţiei politice şi civice a fost nesemnificativă. Protestele care au urmat, au rămas şi după aceea într-o nota de sterilitate, intimidare, dezbinare, incoerenţă, non-combativitate - a se vedea ca exemplu mitingul "cămăşilor albe".

Pe 19-20 iunie Parlamentul "ales" la 20 mai îşi începe activitatea: interzicînd protestele din strada, înfiinţînd comisii formale de anchetă care nu vor rezolva nimic, lansînd masina de vot FSN şi cooperarea colaboraţionistă, demarînd distrugerea economiei naţionale în baza programului Roman- aprobat cu inconştienţă de "opoziţie".

Inselîndu-şi susţinătorii, Frontul adoptă exact măsurile distructive pe care le pusese în seama opoziţiei. Populaţia se pomeneşte în capcana implicării ei de partea FSN, nu mai poate traversa prăpastia creată, cu bună stiinţă, prin campania de diversiune finalizată la 13-15 iunie.

3. De la fapte la explicaţii şi intenţii

Faptele trebuie detaliate şi interpretate. Ca în orice fenomen de masă, poziţiile şi acţiunile vizibile au fost însoţite de manevre oculte, facînd parte dintr-o plasă de scenarii, în urma unor negocieri de culise, echilibrînd jocuri de interese diverse - labirint de detalii obscure şi nesemnificative, care nu pot şi nu merită să fie revelate exhaustiv.

Anumite poziţii, evoluţii şi situaţii au fost determinate şi de elemente subterane. Intuirea existenţei "secretelor" nu trebuie însă să mascheze sensurile majore ale înfruntării, care pot fi deduse analizînd sistemic (ca tot organic) şi selectiv (în căutarea aspectelor majore)- ansamblul faptelor petrecute. Putem întelege cauzele prin efectele lor. După 17 ani de manifestare a consecinţelor anului 1990- avem tot ce ne trebuie pentru a aprecia intenţiile jucătorilor.

In absenţa posibilităţii unui adevăr pur obiectiv, acest Raport îşi propune să argumenteze, cu cît mai multă rigoare, adevărul celor care au căzut victime, în 1990, diversiunii şi represiunii pe care o denunţam. Pe de o parte, ne interesează fiecare act care a produs suferinţe unei victime nevinovate. În acelaşi timp, este importantă explicaţia fenomenului, care relevă cauzele şi intenţiile.

Putem dovedi nenumărate abuzuri (provocatoare de daune, disperare, teroare, suferinţe, surghiun şi victime) săvîrşite şi în iunie 1990 de către guvernanţi, pentru a reduce la tăcere- prin forţă- opoziţia politică şi contestaţia civică. Multe dintre ele au fost de altfel de notorietate publică, fiind bogat reflectate în ziarele vremii. Doar păstrarea puterii a permis amînarea judecăţii. Mai devreme sau mai tîrziu însă, într-un stat de drept, represiunea sălbatică, prin mijloace parţial ilegale- trebuie condamnată.

Procesul acesta nu trebuie oprit însă la nivelul judecării exceselor săvîrşite -în 13 iunie dimineaţa- faţă de ultimele "elementele turbulente" care mai rezistau, dintre cei care blocaseră 52 de zile un spaţiu public- pentru a contesta puterea. Nici la judecarea reprimării sîngeroase a revoltei care s-a declanşat pe 13 iunie după masa. Şi nici la analiza antrenării minerilor pe 14-15 iunie, într-un razboi civil unilateral. El trebuie să reveleze mobilurile forţelor aflate în conflict, arătînd care din ele apără cu adevărat interesele României.

Cercetînd motivaţia simpatizanţilor FSN, pentru a înţelege ce i-a determinat să acţioneze cum au făcut-o pe 14-15 iunie, vom descoperi că agresorii au fost la rîndul lor victimele unei enorme înşelătorii, fiind atraşi într-o capcană cu urmări catastrofale. Prin manipulare (agenţi provocatori şi campanie mediatică) ei au fost făcuţi să creadă că opoziţia urmăreşte vinderea ţării şi pauperizarea populaţiei şi că, în acest scop, ea încearcă să răstoarne în forţă puterea legitimă.

În fapt însă, s-a întîmpat tocmai pe dos: imediat după ce a zdrobit potenţiala rezistenţă politică şi civică (cu ajutorul susţinătorilor FSN intoxicaţi, compromişi şi izolaţi) - puterea a putut opera nestingherită seria de măsuri socio-economice antipopulare care a distrus economia şi jefuit populaţia, în folosul acoliţilor ei "privatizaţi".

Pentru a înţelege de ce s-a recurs la mineri şi politica de anihilare a rezistenţei faţă de uzurparea statului român (menţinerea instituţiilor sale în mîinile securi-comuniste), trebuie urmărite cu atenţie şi  evenimentele legate de democratizarea (eliberarea) armatei- care au premers şi au succedat desfiinţarea CADA (la 14 iunie).

Importantă este şi înţelegerea legitimităţii revoltei (cu aspecte insurecţionale) de pe 13 iunie după masă, dincolo de unele excese condamnabile (în mare parte cauzate de zurbagii şi de provocatori cu rol compromiţător).

Manifestanţii autentici nu au vizat distrugerea instituţiilor statului ci dimpotrivă, eliberarea lor de garnitura PCR care confiscase revoluţia anticomunistă: agăţîndu-se de putere cu orice preţ, protejînd şi menţinînd la conducere nomenclatura, folosind forţele şi tacticile represive pregătite de comunişti, manipulînd nociv populaţia, falsificînd campania electorală şi sfidînd punctul 8, reprimînd brutal contestaţia, ascunzînd adevărul despre evenimentele din decembrie, molestînd şi arestînd revoluţionarii protestatari.

Intervenţia din 13 iunie dimineaţa se cere analizată în contextul  lanţului de ciocniri care a opus, între 16 decembrie 1990 şi 22 decembrie 1990, revoluţia anticomunistă şi contrarevoluţia reuşită de nomenclatura vechiului regim (restauraţia oligarhiei, cu conversia de la comunism la capitalism).

Numai analizînd integral fenomenul "16 decembrie 1989- 16 decembrie 1990"  se pot înţelege poziţiile şi motivaţiile actorilor, se poate demonstra sensul retrograd şi scopul distructiv al represiunii din 13-16 iunie, se poate scoate în evidenţă eroismul şi poziţia justiţiară anticomunistă a ţintelor agresiunii, se pot demasca intenţiile contrarevoluţionare ale puterii, se pot demonta justificările responsabililor pentru o acţiune cu multe victime şi cu urmări extrem de grave asupra destinului României.

Un punct fundamental al analizei noastre va fi trădarea susţinătorilor FSN,  prin răsturnarea poziţiei electorale faţă de problemele socio-economice, reorientare demarată la 19 iunie, imediat după eliminarea adversarilor politici, cu ajutorul populaţiei înşelate. Pentru a înţelege efectul (deci şi scopul) loviturii date de forţele din spatele FSN este necesară şi urmărirea reacţiei timide şi colaboraţioniste a opoziţiei- după 16 iunie.

Această reacţie penibilă (care şi azi este ascunsă cu jenă de cei implicaţi, în dauna restabilirii adevărului şi dreptăţii) a izolat şi izolează revoluţionarii autentici, permiţînd şi legitimînd victoria Contrarevoluţiei (restauraţiei securiştilor şi comuniştilor convertiţi în capitalişti). Vom sesiza cu această ocazie un lanţ de vinovăţii secundare: ale partidelor de opoziţie, ale personalităţilor şi asociaţiilor civice, ale mişcărilor sindicale, etc.

Urmărind însă cauzele acestor slăbiciuni (erori,  dezertări, trădări, etc) - vom ajunge la cauzele prime: manevrele de dezinformare, intoxicare, dezbinare etc. - prin care a fost orchestrată cu premeditare confiscarea României de o reţea parazită.

Metodele folosite în atingerea scopului criminal au fost, pe de o parte antrenarea instituţiilor ocupate ale statului în activităţi anti-sociale şi -pe de altă parte- instigarea populaţiei la autodistrugere şi război civil, prin pîrghii controlate de propagandă: televiziune, presă, informatori care au dezinformat, provocat, calomniat, etc.

De aceea , pe lîngă dovezile ilustrînd activităţile reţelei criminale agăţate de putere  şi ilegalităţile comise sub umbrela instituţiilor statului, vom adăuga semnale de presă şi televiziune - care demostrează manipularea la care au fost expuşi cititorii şi tele-spectatorii, pentru a fi împinşi la acţiunile iresponsabile de reprimare a luptătorilor pentru libertate - la care s-au pretat susţinătorii înşelaţi ai FSN.

4. Importanţa lămuririi fondului politic

Nu se poate evita clarificarea legitimităţii politice - în acest proces, fără a-l transforma într-o farsă. Chiar inculpaţii recurg la argumente în acest sens. Recunoscînd eventual unele "erori regretabile" şi dînd vina pe cîţiva militari nedisciplinaţi, ei invocă apărarea interesului de stat. Vor pretinde şi că România se afla în vidul de autoritate creat de prăbuşirea regimului comunist (şi a legilor sale, inclusiv Constituţia)- deci că au fost siliţi să aplice creator dreptul natural, în aşteptarea unei reorganizări post-revoluţionare a noului formalism legislativ şi justiţiar.

Ei cer deja, insistent, ca 14-15 iunie să fie interpretat în contextul zilei precedente.  Intr-adevar, reducerea problemei la încălcarea unor formalisme subrede şi scoaterea lor din fluxul istoric nu este justă - pentru o miză ca dirijarea României, într-o perioadă esenţială de tranziţie: socială, politică, juridică. Să facem deci ce reclamă şi inculpaţii: o analiză pe fond. Ca să stabilim circumstanţe atenuante … sau agravante- trebuie analizate scopul şi cadrul acţiunilor.

Din păcate, au fost loviţi pe 14-15 iunie oameni care treceau întîmplător pe stradă, persoane care "arătau suspect", sau erau denunţate de trecători isterici, cetăţeni care protestau faţă de monstruozitatea ce se petrecea. Sînt deci şi (numeroase) victime colaterale.

Gravitatea delictului creşte dacă urmărim însă ţinta reală: paralizarea sau satelizarea opoziţiei politice şi intimidarea contestaţiei civice - încît, rămasă la putere, nomenclatura să evite judecarea crimelor comunismului.

Cea mai abil mascată intenţie criminală fiind înşelarea masei susţinătorilor FSN, compromişi faţă de opoziţie, încît să rămînă fără sprijin politic- în momentul în care puterea a trecut la jefuirea şi distrugerea avuţiei naţionale. După 17 ani, putem observa schema de dezbinare aplicată şi-i putem evalua efectele.

La cîteva zile după lovitura de la 13-15 iunie, în numele conversiei spre capitalism, încălcîndu-şi promisiunile electorale, valorificînd deruta şi spaima creată, guvernanţii au declanşat cascada loviturilor prin care au dezmoştenit şi alienat populaţia, distrugînd economia şi înfeudînd România; adică  exact ce puseseră în seama intenţiilor opoziţiei,  cînd au asmuţit populaţia împotriva ei.

Justiţia ar proceda ca Pilat din Pont, dacă ar evita lămurirea problemei politice care condiţionează judecarea corectă a acestui caz. Disjungerea părţilor "civile" şi "militare" într-un astfel de dosar, denotă dorinţa de eludare a mizelor majore şi creează premisele fabricării unor acari Păun. Nu e tot una dacă la capătul "civil" al lanţului de comandă a ordinelor represive executate de militari se află legitimitate, sau trădare.

Ordinele vădit criminale- nu se execută. Au fost guvernanţii salvatorii unei Românii ameninţate de elemente fascisto-anarhiste (huligani, golani, drogati, etc- cum îi numise şi Ceauşescu)? Sau ei uzurpaseră statul, prin confiscarea şi trădarea revoluţiei- aşa cum susţineau contestatarii reprimaţi în Piaţa Universităţii? Diferenţa e fundamentala.

În caz că ne aflam în faţa unei puteri legitime-  ramîn de amendat excesele represive, de despăgubit victimele, de pedepsit militarii şi civilii care au depăşit măsura. În caz contrar însă, lupta celor din Piaţa Universităţii a fost o eroică  continuare a revoluţiei de eliberare din decembrie şi o formă legitimă de rezistenţă faţă de uzurparea puterii în stat. Adică  exact intenţia patriotică, cu care se încearcă justificarea violenţelor minerilor şi a altor susţinători FSN.

Miza dosarului nu e deci numai judecarea celor ce au folosit abuziv şi orbeşte forţele de ordine împotriva unor manifestanţi paşnici şi bine intenţionaţi (care avuseseră şi curajul revoltei din decembrie) sau a unor victime colaterale (fără nici o legătură cu contestaţia din Piaţa Universităţii). Nu e numai judecarea celor ce au instigat şi orchestrat un război civil, trimiţînd hoardele simpatizanţilor împotriva opozanţilor- pentru a-şi păstra puterea. Ci este, în primul rînd, condamnarea celor care au sufocat revoluţia anticomunistă, împiedicînd emanciparea României.

Dincolo de infracţiunile masive împotriva persoanei- se află uzurparea puterii în stat şi înalta tradare, pregatind sabotarea economiei naţionale. Dovedind acest lucru, vom spulbera şi eventuala invocare a prescripţiei. Ea este evident întreruptă de forţa majoră ca, tocmai prin crimele reclamate, vinovaţii au conservat controlul asupra instituţiilor statului român- facînd imposibilă judecarea lor pînă azi. Nu se poate da alta explicaţie acestei amînări.

5. Etapizare şi continuitate istorică

Trebuie să observăm evenimentele - cum ar fi cele din 13-15 iunie - în contextul lor firesc, urmărind seria de procese declanşate la 16 decembrie 1989: o luptă majoră între revoluţie şi contrarevoluţie, purtată la scară naţională. Agresarea manifestaţiilor solidare cu cea din Piaţa Universităţii (şi cu Proclamaţia de la Timişoara) a fost comisă în toată ţara (Brasov, Sibiu, Arad, Constanţa, Galati, Tulcea, Ploiesti, Craiova, Iasi, Piatra Neamt, etc) - la diverse date- de către susţinători agresivi ai FSN, amăgiţi cu promisiuni (trădate imediat după 20 iunie), instigaţi prin media împotriva opoziţiei, organizaţi de autorităţi şi manevraţi de provocatori ai serviciilor secrete.

Confruntări similare au avut loc pe tot parcursul anului 1990: 12 ianuarie, 28-29 ianuarie, 12-19 februarie ,etc. Ele au implicat două tabere: una pretinzînd legitimitate în preluarea puterii după 22 decembrie 1989 şi cealaltă, contestînd-o pe prima, denuntînd-o ca pe o emanaţie neocomunistă.

Nu întîmplător, printre cei arestaţi după 16 iunie, găsim personaje ca Dumitru Dincă, contestatar consecvent al "emanaţilor", aflat  în centrul evenimentelor din 21 decembrie, 12 ianuarie, 18 februarie,  22 aprilie-13 iunie. Sau ca Doru Măries, Nica Leon , etc. Si, de partea celaltă, diversele garnituri şi progenituri ale partidului şi securităţii (Iliescu, Roman, Brucan, Bîrladeanu, etc).

Dosarul acesta formează deci o pereche indisolubilă cu cel dedicat revoluţiei din decembrie 1989, momente cheie ale confruntării revoluţionare din România, care poate fi segmentată (in diverse feluri) în etape, în funcţie de evenimentele majore. Iată o posibilă organizare:

(etapa 0: pînă la 16 dec 1989 - lagărul de muncă, exterminare şi alienare comunist;)

etapa 1: 16-22 dec '89 - declanşarea revoluţiei anticomuniste;

e2: 22 dec'89 - 1 februarie '90 - confiscarea puterii provizorii de catre FSN;

e3: 1 februarie- 22 aprilie - denunţarea neorganizată a deturnării revoluţiei (girată de CPUN);

e4: 22 - 27 apr. - începe mitingul contestatar al revoluţionarilor trădaţi;

e5: 27 apr-23 mai - intervenţia intelectualilor în miting, pe măsură ce se desăvîrşea paralizarea opoziţiei şi legitimarea puterii prin "alegeri";

e6: 23 mai-19 iunie- sufocarea contestaţiei civice, reprimarea rezistenţei străzii şi intimidarea opoziţiei politice marginalizate sau satelizate;

e7: 19 iunie- 22 dec 1990 - contrarevoluţia învinge (stinge) revoluţia - folosind duşmănia creată între opoziţie şi populaţia înşelată de FSN

(etapa 8: după 1990 - consolidarea puterii contrarevoluţionare, cu distrugerea economiei şi societăţii, jefuirea populaţiei şi îmbogăţirea paraziţilor).

O încercare de întrerupere a logicii longitudinale a anului 1990 (vizînd corodarea legitimităţii revoluţionare a manifestanţilor) se face prin teza că alegerile din 20 Mai ar fi adus la putere un guvern legitim, pe care majoritatea contestarilor din Piaţă l-au recunoscut, retrăgîndu-se.

Ar fi rămas acolo aşadar doar niste zurbagii, aventurieri, marginali, lunatici. Vom dovedi falsitatea acestei teorii, la a cărei raspîndire au contribuit şi elementele colaboraţioniste ale opoziţiei civile şi politice, în căutare de justificare pentru dezertarea de pe frontul apărării democraţiei autentice. Cum pot susţine semnatarii punctului 8 că alegerile care au avut loc cu încălcarea sa flagrantă au fost acceptabile? Cînd alegătorii nu au avut nici măcar posibilitatea (prevazută în art 10 al legii electorale) de a şti care dintre candidaţi au avut activitate reprobabilă în fostul regim.

Ca să nu mai vorbim de condiţiile inadmisibile (şi discriminatorii pentru tabăra autentic anticomunistă) în care s-a desfasurat acea "campanie electorală"- perechea celei din noiembrie 1946. Cei care, în aprilie 1990, au recomandat liderilor asociaţiilor să renunţe la cerinţa amînării (denunţării) alegerilor şi a epurarii domnului Iliescu- recunosc greu cît de grav au greşit, amplificînd vechea eroare - prin acceptarea tezei că retragerea majorităţii din Piaţă ar fi validat alegerile (cînd în realitate, ea a fost doar efectul strategiei dezastruase de a nu le contesta din timp).

Nu acceptarea auto-legitimării, prin minciună şi manipulare a fost cauza retragerii (fizice) din Piaţă a multor manifestanţi, după 23 mai - ci tocmai disperarea lor, în faţa unui fapt monstruos împlinit. Cei care au rămas acolo (greviştii foamei de exemplu) dispuşi la orice sacrificiu, au reprezentat punctul de vedere al revoluţiei române anticomuniste. Care a pîlpîit pînă în decembrie 1990 - cînd a fost sufocată, în urma unui proces reacţionar extrem de nociv pentru ţară. Contrarevolutia a exploatat din plin lovitura dată pe 13-15 iunie, care a vizat creerea unei prăpastii între elitele anticomuniste şi populaţia înşelată (jefuită) de Front.

6.  Pricipalele delicte (bază a capetelor de acuzare )

Dispunem de un enorm material documentar în spijinul concluziilor acestui raport. Vom arăta că, pentru a conserva şi valorifica puterea uzurpata, gruparea coagulata în FSN a folosit o largă gamă de mijloace condamnabile (înşelăciune, diversiune, provocare, infiltrare, sabotaj, corupere, şantaj, calomniere, intimidare, represiune) - care au produs mari daune victimelor ei şi României.

Aceste infracţiuni continuate (delicte politice) au constituit citeva confruntări majore, din a căror împletire a rezultat cronologia evenimentelor.  Ele ne conduc la principalele capete de acuzare (procese degenerative, problematici centrale):

p1  Ascunderea adevarului, paralizarea justiţiei şi reprimarea contestaţiei străzii, pentru a evita  procesul comunismului şi a deturna revoluţia;

p2 Boicotarea partidelor democratice şi compromiterea renaşterii democraţiei, pentru a menţine monopolul puterii în mîinile vechilor şefi comunişti ;

p3 Sabotarea încercărilor de emancipare (morală, spirituală, civică) a populaţiei şi continuarea expunerii ei la propagandă de intoxicare (manipulare, instigare);

p4  Pregătirea distrugerii economiei naţionale şi pauperizării cetăţenilor, înşelaţi cu promisiuni electorale- pentru acapararea avuţiilor acumulate de poporul român;

p5  Tradarea intereselor nationale, aservirea faţă de interese străine şi învrăjbirea cetăţenilor de diverse naţionalităţi- pentru a apăra interesele clanului uzurpator;

p6 Impiedicarea unificării opoziţiei (revoluţionare, politice, civice, sociale, naţionale)  prin mijloace mergînd de la dezinformare şi diversiune la represiune şi instigare la război civil.

7. Structura argumentaţiei

Firele problematice "longitudinale" (p1-8) şi etapele "transversale" e1-8 au dat naştere unei cauzalităţi globale, sistemice, dificil de urmărit şi de expus. Bidimensionalitatea demonstraţiei este semnalată în urmatorul tabel de sinteza:

Voi face întîi sintetizarea situaţiei pe coloane (problematicile p1-p5) relevînd lanţurile de cauzalitate care conduc la responsabilităţile puterii pentru: zdrobirea rezistenţei faţă de Contrarevoluţie, monopolizarea şi uzurparea puterii în stat, alienarea conştiinţelor şi elitei civice, distrugerea economiei şi sărăcirea populaţiei, învrăjbirea naţionalităţilor şi respingerea reunificării  ţării - raţionamentele fiind întărite cu documente.

Pe de altă parte, trebuie înteles că ansamblul cauzelor creează o dereglare patologică  a metabolismului social, care produce - tot global, sistemic- un ansamblu de efecte nocive, imputabil celor care, deţinînd puterea, au putut determina evoluţia globală distructivă. De aceea, firul de sinteza (p6) - coagulează înşiruirea etapelor luptei dintre putere şi diversele  ramuri ale rezistenţei, punînd accent pe manevrele de dezbinare a lor (care au mers pînă la destrămarea echilibrului social şi instigarea la război civil ).

Pacurgerea pe orizontală a tabelului va fi realizată prin cronologiile zilnice plasate în partea III a raportului. Fiecare afirmaţie din această parte, se bazează pe observaţii punctuale, care trimit la documentele regrupate în partea IV. Intregul sistem demonstrativ, care va fi expus pe Internet la adresa www.procesulcomunismului.com este deschis, în continuă extindere. Aşadar vor fi elaborate şi înregistrate progresiv versiunile îmbogăţite ale prezentului raport.

8. Ascunderea adevărului, paralizarea justiţiei şi reprimarea contestaţiei străzii, pentru a evita  procesul comunismului şi a infringe revoluţia (p1)

Revoluţia şi Contrarevolutia din România - Ioan ROŞCA

Preluat din : http://www.piatauniversitatii.com/news/default_editoriale.asp.htm

De studiat  : http://www.procesulcomunismului.com/marturii/default.asp.htm