Pe 11 iunie, după 50 de zile de rezistenţă, manifestanţii din Piaţa Univ, în numele greviştilor foamei  au un dialog -eşuat- cu puterea, urmat de o nouă diversiune. Pe 12 iunie, primul guvern Roman decide evacuarea Pieţei. Continuă intens -în presă şi televiziune- instigarea populaţiei împotriva "golanilor".

Pe 13 iunie 1990 dimineaţa, la orele 4, forţe masive ale ministerului de interne, executînd ordinele guvernului interimar, au înconjurat protestatarii aflaţi încă în Piata Universităţii, lovindu-i cu nejustificată brutalitate, arunrcindu-i în masini şi ducîndu-i către locuri de anchetă şi detenţie.

A continuat apoi, în timpul zilei, arestarea cetăţenilor care-şi arătau dezacordul faţă de această intervenţie şi faţă de putere. Tensiunea a crescut, unii dintre contestatarii care se retraseseră din piaţă după 23 Mai au revenit, pentru a-şi arăta revolta, protestînd împotriva acţiunii guvernamentale şi cerînd eliberarea celor arestaţi.

Revolta a luat aspecte insurecţionale. A declanşat asedierea cîtorva instituţii simbol (Poliţia capitalei, Ministerul de Interne, Televiziunea) de către o parte dintre manifestanţi, instigaţi şi de indivizi cu comportament suspect. Forţele de ordine au replicat ciudat, uneori cu bizară moliciune, alteori cu nejustificată ferocitate.

Pe 14 iunie 1990, la ora 4 dimineaţa, ele păreau a controla Bucureştiul: vînătoarea de demonstranţi se terminase. Desigur, nimeni nu putea şti cum avea să se deruleze următoare zi (şi pe 22 decembrie dimineaţa revolta fusese înăbuşită, trotuarele spălate de sînge, centrele de detenţie umplute cu cei arestaţi).

In acest moment, au început să soseasca în Gara de Nord garnituri de tren pline cu susţinători ai FSN, organizate şi trimise din toată ţară (Galaţi, Buzău, Comăneşti, Alba Iulia, Petroşani, etc). Purtînd uniforma de mineri (nefiind însă toţi mineri) aceşti combatanţi, ghidaţi de guvernanţi şi serviciile secrete, îndemnaţi de Ion Iliescu, au ocupat Piaţa Universităţii- deja golită.

După ce au bătut cu sălbăticie studenţii găsiţi în Universitate şi Arhitectură, distrugînd sediile respective, minerii au declanşat, în tot Bucureştiul, o vînătoare de o inimaginabilă barbarie.

În zilele de 14 şi 15 iunie, sub privirile complice ale politiştilor (şi chiar cooperînd strîns cu aceştia) fasciile minereşti au legitimat, agresat, ameninţat, insultat, lovit cu bestialitate, călcat în picioare, arestat, încărcat în dube dirijate spre lagăre ad-hoc - mii de trecători care li se păreau suspecţi (aer de intelectual, studenţi, opozanţi, etc).

În acelaşi timp, cu precizie profesională, au vînat opozanţii politici şi civici - la domicilii şi sedii, distrugînd localurile şi mobilierul şi instaurînd teroarea. Puterea provoacă, orchestrează şi salută aceste acte de teroare - ca pe o apărare a democraţiei.

Nemulţumită de insuficienta implicare represivă a militarilor - lichidează prin decret (pe 14 iunie) mişcarea CADA. Era clar că următoarea revoltă previzibilă, a maselor înşelate de Front şi sărăcite prin "reformă"- nu mai putea fi înăbuşită cu mineri. Armata şi poliţia trebuiau readuse în postura de forţe de represiune, acoperite cu legitimitate democratică.

Intre 16 şi 18 iunie, încercările de organizare a unor proteste de stradă au fost palide. Ziarele fiind închise prin forţă, televiziunea aservită- intelectualii neorganizaţi şi intimidaţi, partidele slabe şi infestate - replica opoziţiei politice şi civice a fost nesemnificativă. Protestele care au urmat, au rămas şi după aceea într-o nota de sterilitate, intimidare, dezbinare, incoerenţă, non-combativitate - a se vedea ca exemplu mitingul "cămăşilor albe".

Pe 19-20 iunie Parlamentul "ales" la 20 mai îşi începe activitatea: interzicînd protestele din strada, înfiinţînd comisii formale de anchetă care nu vor rezolva nimic, lansînd masina de vot FSN şi cooperarea colaboraţionistă, demarînd distrugerea economiei naţionale în baza programului Roman- aprobat cu inconştienţă de "opoziţie".

Inselîndu-şi susţinătorii, Frontul adoptă exact măsurile distructive pe care le pusese în seama opoziţiei. Populaţia se pomeneşte în capcana implicării ei de partea FSN, nu mai poate traversa prăpastia creată, cu bună stiinţă, prin campania de diversiune finalizată la 13-15 iunie.

3. De la fapte la explicaţii şi intenţii

Faptele trebuie detaliate şi interpretate. Ca în orice fenomen de masă, poziţiile şi acţiunile vizibile au fost însoţite de manevre oculte, facînd parte dintr-o plasă de scenarii, în urma unor negocieri de culise, echilibrînd jocuri de interese diverse - labirint de detalii obscure şi nesemnificative, care nu pot şi nu merită să fie revelate exhaustiv.

Anumite poziţii, evoluţii şi situaţii au fost determinate şi de elemente subterane. Intuirea existenţei "secretelor" nu trebuie însă să mascheze sensurile majore ale înfruntării, care pot fi deduse analizînd sistemic (ca tot organic) şi selectiv (în căutarea aspectelor majore)- ansamblul faptelor petrecute. Putem întelege cauzele prin efectele lor. După 17 ani de manifestare a consecinţelor anului 1990- avem tot ce ne trebuie pentru a aprecia intenţiile jucătorilor.

In absenţa posibilităţii unui adevăr pur obiectiv, acest Raport îşi propune să argumenteze, cu cît mai multă rigoare, adevărul celor care au căzut victime, în 1990, diversiunii şi represiunii pe care o denunţam. Pe de o parte, ne interesează fiecare act care a produs suferinţe unei victime nevinovate. În acelaşi timp, este importantă explicaţia fenomenului, care relevă cauzele şi intenţiile.

Putem dovedi nenumărate abuzuri (provocatoare de daune, disperare, teroare, suferinţe, surghiun şi victime) săvîrşite şi în iunie 1990 de către guvernanţi, pentru a reduce la tăcere- prin forţă- opoziţia politică şi contestaţia civică. Multe dintre ele au fost de altfel de notorietate publică, fiind bogat reflectate în ziarele vremii. Doar păstrarea puterii a permis amînarea judecăţii. Mai devreme sau mai tîrziu însă, într-un stat de drept, represiunea sălbatică, prin mijloace parţial ilegale- trebuie condamnată.

Procesul acesta nu trebuie oprit însă la nivelul judecării exceselor săvîrşite -în 13 iunie dimineaţa- faţă de ultimele "elementele turbulente" care mai rezistau, dintre cei care blocaseră 52 de zile un spaţiu public- pentru a contesta puterea. Nici la judecarea reprimării sîngeroase a revoltei care s-a declanşat pe 13 iunie după masa. Şi nici la analiza antrenării minerilor pe 14-15 iunie, într-un razboi civil unilateral. El trebuie să reveleze mobilurile forţelor aflate în conflict, arătînd care din ele apără cu adevărat interesele României.

Cercetînd motivaţia simpatizanţilor FSN, pentru a înţelege ce i-a determinat să acţioneze cum au făcut-o pe 14-15 iunie, vom descoperi că agresorii au fost la rîndul lor victimele unei enorme înşelătorii, fiind atraşi într-o capcană cu urmări catastrofale. Prin manipulare (agenţi provocatori şi campanie mediatică) ei au fost făcuţi să creadă că opoziţia urmăreşte vinderea ţării şi pauperizarea populaţiei şi că, în acest scop, ea încearcă să răstoarne în forţă puterea legitimă.

În fapt însă, s-a întîmpat tocmai pe dos: imediat după ce a zdrobit potenţiala rezistenţă politică şi civică (cu ajutorul susţinătorilor FSN intoxicaţi, compromişi şi izolaţi) - puterea a putut opera nestingherită seria de măsuri socio-economice antipopulare care a distrus economia şi jefuit populaţia, în folosul acoliţilor ei "privatizaţi".

Pentru a înţelege de ce s-a recurs la mineri şi politica de anihilare a rezistenţei faţă de uzurparea statului român (menţinerea instituţiilor sale în mîinile securi-comuniste), trebuie urmărite cu atenţie şi  evenimentele legate de democratizarea (eliberarea) armatei- care au premers şi au succedat desfiinţarea CADA (la 14 iunie).

Importantă este şi înţelegerea legitimităţii revoltei (cu aspecte insurecţionale) de pe 13 iunie după masă, dincolo de unele excese condamnabile (în mare parte cauzate de zurbagii şi de provocatori cu rol compromiţător).

Manifestanţii autentici nu au vizat distrugerea instituţiilor statului ci dimpotrivă, eliberarea lor de garnitura PCR care confiscase revoluţia anticomunistă: agăţîndu-se de putere cu orice preţ, protejînd şi menţinînd la conducere nomenclatura, folosind forţele şi tacticile represive pregătite de comunişti, manipulînd nociv populaţia, falsificînd campania electorală şi sfidînd punctul 8, reprimînd brutal contestaţia, ascunzînd adevărul despre evenimentele din decembrie, molestînd şi arestînd revoluţionarii protestatari.

Intervenţia din 13 iunie dimineaţa se cere analizată în contextul  lanţului de ciocniri care a opus, între 16 decembrie 1990 şi 22 decembrie 1990, revoluţia anticomunistă şi contrarevoluţia reuşită de nomenclatura vechiului regim (restauraţia oligarhiei, cu conversia de la comunism la capitalism).

Numai analizînd integral fenomenul "16 decembrie 1989- 16 decembrie 1990"  se pot înţelege poziţiile şi motivaţiile actorilor, se poate demonstra sensul retrograd şi scopul distructiv al represiunii din 13-16 iunie, se poate scoate în evidenţă eroismul şi poziţia justiţiară anticomunistă a ţintelor agresiunii, se pot demasca intenţiile contrarevoluţionare ale puterii, se pot demonta justificările responsabililor pentru o acţiune cu multe victime şi cu urmări extrem de grave asupra destinului României.

Un punct fundamental al analizei noastre va fi trădarea susţinătorilor FSN,  prin răsturnarea poziţiei electorale faţă de problemele socio-economice, reorientare demarată la 19 iunie, imediat după eliminarea adversarilor politici, cu ajutorul populaţiei înşelate. Pentru a înţelege efectul (deci şi scopul) loviturii date de forţele din spatele FSN este necesară şi urmărirea reacţiei timide şi colaboraţioniste a opoziţiei- după 16 iunie.

Această reacţie penibilă (care şi azi este ascunsă cu jenă de cei implicaţi, în dauna restabilirii adevărului şi dreptăţii) a izolat şi izolează revoluţionarii autentici, permiţînd şi legitimînd victoria Contrarevoluţiei (restauraţiei securiştilor şi comuniştilor convertiţi în capitalişti). Vom sesiza cu această ocazie un lanţ de vinovăţii secundare: ale partidelor de opoziţie, ale personalităţilor şi asociaţiilor civice, ale mişcărilor sindicale, etc.

Urmărind însă cauzele acestor slăbiciuni (erori,  dezertări, trădări, etc) - vom ajunge la cauzele prime: manevrele de dezinformare, intoxicare, dezbinare etc. - prin care a fost orchestrată cu premeditare confiscarea României de o reţea parazită.

Metodele folosite în atingerea scopului criminal au fost, pe de o parte antrenarea instituţiilor ocupate ale statului în activităţi anti-sociale şi -pe de altă parte- instigarea populaţiei la autodistrugere şi război civil, prin pîrghii controlate de propagandă: televiziune, presă, informatori care au dezinformat, provocat, calomniat, etc.

De aceea , pe lîngă dovezile ilustrînd activităţile reţelei criminale agăţate de putere  şi ilegalităţile comise sub umbrela instituţiilor statului, vom adăuga semnale de presă şi televiziune - care demostrează manipularea la care au fost expuşi cititorii şi tele-spectatorii, pentru a fi împinşi la acţiunile iresponsabile de reprimare a luptătorilor pentru libertate - la care s-au pretat susţinătorii înşelaţi ai FSN.