I. Probleme de principiu-1. Legitimitate şi lege, în justiţia tranzitorie-Să lămurim întîi sensul acestui text. Ce este acest raport (studiu) ? Ce-şi propune? Răspunsul - presupune o viziune sistemică asupra societăţii, în care legalitatea (justiţia) e doar o componentă, evoluînd împreună cu ansamblul. Ne vom raporta la un model global, cu trei straturi (nivele) : unul al lumii faptelor, al doilea - al normelor şi practicii juridice şi al treilea - al principiilor (paradigmelor, teoriilor) privind raportul dintre lege (drept) şi societate.

Din primul strat provin actorii şi evenimentele, dar şi sensul conceptelor - cu care apoi se clădesc interpretări şi argumentaţii. Tot de aici izvorăsc valorile societăţii (cum ar fi morala creştina sau principiile "dreptului natural") care polarizeaza normele juridice. În fine, din el se manifesta nevoia victimelor de a li se face dreptate- pentru a nu şi-o face singure.

In al doilea strat, se încearcă realizarea echitabilă a "dreptăţii" fiecăruia, cu restrîngerea - prin reguli acceptate social- a plajei de subiectivitate şi a arbitrarului. Cei care anchetează şi judecă sînt ghidati de norme cît mai precise, stabilite prin mecanisme (conventii, contracte) socio-politice. Formalizarea justiţiei, în spiritul "dreptului contractualist" (cineva fiind pedepsit nu pentru faptă - ci pentru că a încălcat o lege care incriminează fapta) are limite - atît practice,  cît şi de logică şi legitimitate.

Ele sînt evidente în regimurile represive (cind norma devine antagonică dreptăţii) şi ies în evidenţă şi în democraţii, în cazul schimbării legilor: trebuie condamnat cineva pentru că a încălcat o faptă condamnată azi - dar legală, cînd a comis-o? În regimurile democratice stabile, care pot invoca (mai mult sau mai puţin legitim) acordul cetăţenilor la cod, se acordă o mare importanţă "continuităţii" - aplicîndu-se principiul non-retroactivităţii, tehnică   prescripţiei, etc. Se judecă deci numai încalcărea legilor, prezumate juste. Cele considerate retroactiv abuzive - pot duce cel mult la plata unor compensaţii - de către stat- dar nu sînt criminalizate a posteriori.

Această viziune privind esenţa legalităţii - invocată intensiv de adepţii impunităţii, ascunde paradoxuri şi alternative - vizibile în planul trei, al observării fiziologiei perechii drept-societate. O astfel de privire (global-sistemică) este absolut necesară, pentru a aborda problema de teorie a statului şi dreptului numită "transitional justice" (a se vedea vasta literatură de specialitate dedicată subiectului - pe care juriştii români par a o descoperi greu).

Se admite că teza "continuităţii legislative" este cu totul nepotrivită - în cazul perioadelor de schimbare profundă (radicală) a societăţii. Dreptul tranziţiei (de la tiranie la democraţie) trebuie să spijine încercarea de eliberare din plasa vechilor reguli nefaste şi nu să o frineze (deturneze) în numele conformismului - adecvat menţinerii stabilităţii- prin inerţie. Apare o prăpastie între legalitatea nouă şi cea veche, o zonă tranzitorie  în care abordarea contractualistă nu e operaţională şi trebuie să lase loc dreptului natural. Spus în alţi termeni (substanţialism): fondul faptelor trebuie să predomine, în faţa formalismelor.

Această problemă s-a mai pus- recunoscîndu-i-se importanţa şi dificultatea (că e vorba de un compromis, în tratarea unor inevitabile paradoxuri). De exemplu, cu ocazia judecării crimelor din timpul regimului hitlerist. Unii au argumentat că pot fi condamnate doar abuzurile faţă de legile naziste. S-au stabilit însă precedente juridice, acceptîndu-se că, în situaţii extreme, un regim poate fi criminalizat a posteriori, cu legile lui cu tot. S-a preferat să se poată face dreptate victimelor, decît să se apere un monism paradigmatic arbitrar - numai pentru a nu se recunoaşte că dreptul, ca şi alte domenii, nu are o bază epistemologică perfectă.

După căderea regimurilor din Europa de Est, societăţile respective  au fost confruntate frontal, cu problema spinoasă a dreptului de Tranziţie. Indecidabilă teoretic, alegerea între continuitate şi salt, între imputabilitate lărgită şi imunitate (în numele non-retroactivităţii) - depindea de voinţa politică. Care la noi a tranşat în favoarea vinovaţilor, din motive evidente.

Vom arăta în acest raport cum, ramînd la putere şi după 1990- prin Contrarevoluţie- autorii crimelor vechiului regim (savîrşind o nouă serie de acte distructive în Tranziţie) s-au protejat - facînd dificilă formal şi imposibilă practic,   judecarea crimelor comunismului, ale Contrarevoluţiei şi ale Tranziţiei. Acest fapt constituie o maximă "forţă majoră"- demonstrabilă prin cauze (amînarea legilor şi paralizarea acţiunilor necesare) şi prin efecte (vinovaţii nu au fost pedepsiţi pînă azi, victimele au decedat neconsolate).

E suficient - pentru a nu mai putea fi vorba de prescripţii. Nici amnistiile, date chiar de către cei incriminabili - nu-i pot exonera. Penibilă este poziţia juriştilor şi a teoreticienilor dreptului - care încearcă să-şi justifice inerţia şi colaboraţionismul prin speculaţii formale (a se analiza ca exemplu justificarea recursului în anulare, în cazul Stănculescu). Aceşti "experţi" intimidează (complexează, tratează de sus) publicul, cu "tehnicalităţi juridice" dar nu observă că , la rîndul lor, sînt depăşiţi de problemele de teorie a sistemelor (socio-politice) sau a fundamentelor dreptului- semnalate mai sus.

Ocultarea problematicii "transitional justice" este suspectă, cînd vine din partea unor 'teoreticieni" care au admis aplicarea "noii justiţii", instalate de regimul comunist după 1944 - deci justiţia tranziţiei la dictatură. Condamnarea activităţilor (explotare burgheză, anti-sovietism, fascism, etc.) ce avusesera loc în regimul anterior a avut ca rezultat exterminarea în masa a unor oameni - demonstrabil nevinovaţi faţă de vreo lege morală.

Iată că pedepsirea unor criminali demonstrabil vinovaţi (acoperiţi cu legi criminale, sau depăşindu-le litera) - este denunţată ca "vînătoare de vrăjitoare" . Aici transpare limita convenţionalităţii: un ordin ca bătrînii şi copiii să fie împuşcaţi (blondele deportate, ţiganii castraţi, ziariştii şi poeţii arestati,  politicenii duşi la canal, tăranii cooperativizaţi, etc.) nu poate fi admis (după o revoluţie reală …) în numele non-retroactivităţii.

Chiar dacă s-au emis toate legile (si Constituţia - încît ordinul respectiv să fie legal. Atunci cînd un grup criminal confiscă pîrghiile statului, apare, pe lîngă stratul abuzurilor făcute în raport cu legea, un palier al abuzurilor comise prin lege,  care necesită un tratament juridic special.

Regimul instalat la 22 decembrie nu a facut însă dreptate ci a protejat vinovaţii. La aceasta, a adăugat propriile sale crime, profitînd  de ambiguitatea regimului juridic tranzitoriu. Ce a rămas valid ca normă juridică, pe 22 decembrie? Abrogarea cîtorva legi anti-populare nu a lămurit mare lucru. Constituţia regimului criminal răsturnat era sau nu abolită?

Dacă nu, pe ce bază a fost executat Ceauşescu, preluată puterea, modificat -fără nici o legitimitate formală- cadrul legislativ? Dacă da, ce era pus în loc - ca bază a normelor aplicabile în instanţe ? (la limita, anomia legală ar fi facut imposibilă judecarea crimelor şi furturilor în acea perioada?).

Cînd le convine - vinovatii tranziţiei pot invoca articole de lege comunistă, neabrogate explicit la 22 decembrie. Dar tot ei, în apărare,  pot invoca primatul dreptului natural în perioada de tranziţie, arătînd că - în lipsa unui formalism legal valid- au lucrat cum au putut în interesul naţional, creînd condiţii pentru stabilirea unui nou cadru juridic.

Vor semnala şi ei norme încălcate de manifestanţi (pentru a împiedica uzurparea puterii şi confiscarea Revoluţiei) atunci cînd le vom arăta ce articole din codul penal au încălcat ei (pentru a reprima acesti manifestanţi şi a infaptui Contrerevoluţia): trădarea - art.155, atentatul contra unei colectivităţi - art.161, subminarea puterii de stat - art.162, acte de diversiune - art.163, sabotajul - art.164, subminarea economiei naţionale - art.165, omorul - art.174, omorul calificat - art. 175, omorul deosebit de grav - art.176, uciderea din culpa - art. 178, determinarea sau înlesnirea sinuciderii - art.179, lovirea sau alte violenţe - art. 180, vătămarea corporală - art.181, vătămarea corporală gravă - art. 182, lovituri cauzatoare de moarte - art. 183, lipsirea ilegală de libertate - art. 189, violarea de domiciliu - art. 192, ameninţarea - art. 193, şantajul - art. 194, violarea secretului corespondenţei - art. 195, insulta -art. 205, calomnia - art. 206, furtul calificat - art.209, tîlhăria - art. 211, abuzul de încredere - art.213, gestiunea frauduloasă - art. 214, înşelăciunea - art.215, distrugerea calificată - art. 218, tulburarea de posesie - art. 220, denunţarea calomnioasă - art. 259, mărturia mincinoasă - art. 260, încercarea de a determina mărturia mincinoasă - art. 261, arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă - art.266, supunerea la rele tratamente - art. 267, represiunea nedreaptă - art. 268, punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji - art. 314, tratamente neomenoase - art. 358, propagandă pentru război (civil) - art. 356, distrugerea valorilor culturale - art. 360, favorizare şi tăinuire de genocid - art. 361).

Sigur că am fi putut opera corelarea faptelor şi proceselor criminale descrise în aceast raport, cu articole de lege valide formal, în momentul producerii lor. Oamenii care aplica legea pot face acest lucru, după ce norma morală firească este reabilitată şi formal, de către cei care elaborează normele legale şi le legiferează. Nu ne putem deci rezuma la invocarea legalităţii clasice, pentru acuzarea unui regim care a subminat legitimitatea legii şi ar putea să se prevaleze de caracterul tranzitoriu al justiţiei sale.

Revoluţionarii din decembrie nu au respectat legile. Dacă le-ar fi respectat, nu ar fi putut elibera ţara. Nu se poate răsturna un regim criminal fără a-i înfrunta forţele represive şi sfida legile. Degeaba încearcă unii ( a se citi pledoariile gen. Guşă - ca exemplu) să ne convingă că armata a intervenit numai pentru a impiedica acte de vandalism.

Şi că, în timp ce "revoluţionarii paşnici" erau legitimi şi bine veniţi, cei care au încercat să se înarmeze, să captureze tancurile ieşite în stradă, să patrundă în Miliţie, etc. - au încălcat legea …şi ar trebui pedepsiţi. Practicînd aceste "raţionamente" se poate deduce  că manifestaţiile împotriva uzurpării puterii  din 12 ianuarie, 23-28 ianuarie, 12-18 februarie, 22 aprilie-13 iunie, etc. - au încălcat "legile tranzitorii" şi tot ei trebuiau pedepsiţi. 

Sau, că alegerile din 20 mai 1990, ar fi instalat un regim legitim în ciuda viciilor fatale: confiscarea revoluţiei, restauraţia comunistă în instituţii, protejarea securităţii, controlul televiziunii manipulatoare, campania electorală trucată şi teroristă, înşelarea şi instigarea susţinătorilor FSN, reprimarea, sabotarea şi satelizarea opoziţiei, declanşarea distrugerii economiei, învrăjbirea inter-etnică, respingerea punctului 8, etc.

De aceea, nu cădem în capcana de a invoca doar legalitatea formală, ci cerem dreptate, în condiţiile specifice ale justiţiei de tranziţie. Victimele Contrarevoluţiei (şi ale comunismului protejat de ea) nu trebuie şi nu pot să rezolve problemele (contradicţiile) de teorie a dreptului - să pună ele în acord legislaţia şi practica justiţiară cu necesităţiile dreptăţii naturale.  Victimele au dreptul să ceară soluţii globale statului  român care a produs nedreptăţile- dovezi ale  faptului că, pentru a se reabilita, acesta le asumă, regretă şi repară.