I. Probleme de principiu-1. Legitimitate şi lege, în justiţia tranzitorie-Să lămurim întîi sensul acestui text. Ce este acest raport (studiu) ? Ce-şi propune? ..........Răspunsul - presupune o viziune sistemică asupra societăţii, în care legalitatea (justiţia) e doar o componentă, evoluînd împreună cu ansamblul. Ne vom raporta la un model global, cu trei straturi (nivele) : unul al lumii faptelor, al doilea - al normelor şi practicii juridice şi al treilea - al principiilor (paradigmelor, teoriilor) privind raportul dintre lege (drept) şi societate.

Din primul strat provin actorii şi evenimentele, dar şi sensul conceptelor - cu care apoi se clădesc interpretări şi argumentaţii. Tot de aici izvorăsc valorile societăţii (cum ar fi morala creştina sau principiile "dreptului natural") care polarizeaza normele juridice. În fine, din el se manifesta nevoia victimelor de a li se face dreptate- pentru a nu şi-o face singure.

In al doilea strat, se încearcă realizarea echitabilă a "dreptăţii" fiecăruia, cu restrîngerea - prin reguli acceptate social- a plajei de subiectivitate şi a arbitrarului. Cei care anchetează şi judecă sînt ghidati de norme cît mai precise, stabilite prin mecanisme (conventii, contracte) socio-politice. Formalizarea justiţiei, în spiritul "dreptului contractualist" (cineva fiind pedepsit nu pentru faptă - ci pentru că a încălcat o lege care incriminează fapta) are limite - atît practice,  cît şi de logică şi legitimitate.

Pe 11 iunie 1990, după 50 de zile de rezistenţă, manifestanţii din Piaţa Universitatii, în numele greviştilor foamei  au un dialog -eşuat- cu puterea, urmat de o nouă diversiune. Pe 12 iunie, primul guvern Roman decide evacuarea Pieţei. Continuă intens -în presă şi televiziune- instigarea populaţiei împotriva "golanilor". Pe 13 iunie 1990 dimineaţa, la orele 4, forţe masive ale ministerului de interne, executînd ordinele guvernului interimar, au înconjurat protestatarii aflaţi încă în Piata Universităţii, lovindu-i cu nejustificată brutalitate, arunrcindu-i în masini şi ducîndu-i către locuri de anchetă şi detenţie. A continuat apoi, în timpul zilei, arestarea cetăţenilor care-şi arătau dezacordul faţă de această intervenţie şi faţă de putere. Tensiunea a crescut, unii dintre contestatarii care se retraseseră din piaţă după 23 Mai au revenit, pentru a-şi arăta revolta, protestînd împotriva acţiunii guvernamentale şi cerînd eliberarea celor arestaţi.

Revolta a luat aspecte insurecţionale. A declanşat asedierea cîtorva instituţii simbol (Poliţia capitalei, Ministerul de Interne, Televiziunea) de către o parte dintre manifestanţi, instigaţi şi de indivizi cu comportament suspect. Forţele de ordine au replicat ciudat, uneori cu bizară moliciune, alteori cu nejustificată ferocitate. Pe 14 iunie 1990, la ora 4 dimineaţa, ele păreau a controla Bucureştiul: vînătoarea de demonstranţi se terminase. Desigur, nimeni nu putea şti cum avea să se deruleze următoare zi (şi pe 22 decembrie dimineaţa revolta fusese înăbuşită, trotuarele spălate de sînge, centrele de detenţie umplute cu cei arestaţi).

In acest moment, au început să soseasca în Gara de Nord garnituri de tren pline cu susţinători ai FSN, organizate şi trimise din toată ţară (Galaţi, Buzău, Comăneşti, Alba Iulia, Petroşani, etc). Purtînd uniforma de mineri (nefiind însă toţi mineri) aceşti combatanţi, ghidaţi de guvernanţi şi serviciile secrete, îndemnaţi de Ion Iliescu, au ocupat Piaţa Universităţii- deja golită.

A. Puterea: Liderii Frontului Salvării Naţionale se strecoară la putere (în condiţii care trebuie elucidate) profitînd de oportunitatea creată de revolta declanşata între 16 şi 22 decembrie, după o încleştare dramatică -la care nu au contribuit. Nu ştim încă dacă ei au făcut capital revoluţionar prin diversiunea unor "terorişti" inexistenţi, sau daca, au avut loc hărţuieli reale între forţe de intervenţie ale fostului regim- pînă cînd s-a ajuns la un pact între ele (bazat pe garanţia  protejării, din partea "noii" puteri). În ambele alternative, deşi produce pagube umane şi materiale, FSN nu capătă legitimitate revoluţionară. Pretinde că emană din revoluţia anticomunistă, dar gestionează societatea în sens invers năzuinţelor ei.

Noul regim începe prin eliberarea "teroriştilor", suspendarea pedepsei cu moartea, repunerea în funcţie a directorilor demişi, avansarea ofiţerilor care au participat la represiunea din decembrie, oblăduirea securiştilor în Ministerul Apărării. Frînează vîntul schimbării, blocînd tentativele de îndepărtare a vechilor şefi comunişti, plasînd în fruntea noilor autorităţi nomenclaturişti notorii. Susţine că nu se poate lipsi de experienţa vechilor lideri, ca ar apare un "vid de competenţe". Impiedică accesul la informaţiile privind crimele comunismului, încuind, dezorganizînd şi distrugînd arhive. Impiedică curăţirea justiţiei, conservînd vechiul personal în tribunale şi procuratură.

Menţine continuitatea legislativă (anulînd doar măsurile foarte nepopulare) şi aplică un formalism juridic paralizant (în loc să facă dreptate pe fond). Eliberează "teroriştii", însceneaza cîteva procese penibile pentru cîţiva "ceauşişti", acuzaţi doar de ce au făcut în decembrie 89. Se feresc să condamne dictatura comunistă. Insultă public reprezentanţii foştilor deţinuţi politici şi protestatarii nemultumiţi de deturnarea revoluţiei, acuzînd justiţiarii că vor "vînătoare de vrăjitoare". Invocă prescripţia, deşi ea era evident supendată prin forţă majoră- pe toată perioadă comunistă.  Impiedică democratizarea armatei şi aflarea adevărului despre folosirea ei în represiunea din decembrie. Repune în poziţii de conducere foşti agenţi (de influenţă) ai URSSS.

Incă din primele zile ale revoluţiei, tovarăsul Ion Iliescu, ideolog format la Moscova şi preferat acolo, ca înlocuitor al lui Nicolae Ceauşescu, fiu al unuia dintre activiştii Kominternului (ca şi Petre Roman, al cărui tată – pe care îl admiră încă fără rezerve - a fost instalat de Armata Roşie) - işi dovedeşte orientarea. Intră în contact cu Moscova (de la care se cere şi ajutor militar, iniţiativă stopată de generalul Guşă).

Propulsează în fruntea Frontului garnitura stalinistă "disidentă" (Brucan, Bârlădeanu, etc). Condus de vechi agenţi de influenţă ai URSS (şi poate chiar agenţi KGB- aşa cum au arătat-o unele dezvăluri), Frontul trădează interesele ţării, continuînd politica obedienţei faţă de "prietenul de la răsărit", fapt scos în evidenţă de semnarea scandaloasă a tratatului cu URSS, neomologat.

Cea mai bună dovadă a desconsiderării intereselor naţionale o constituie poziţia faţă de şansa istorică a reunificării României, în momentul extrem de favorabil creat de destrămarea imperiului sovietic, formarea Ucrainei şi Moldovei. În loc să denunţe ferm pactul Ribentrop-Molotov, cerînd reunificarea, puterea (care pretinde a reprezenta România) este prima care recunoaşte independenţa Moldovei! Ideologii comunişti susţin că "nu e momentul" să ne reafirmăm drepturile istorice, că am irita Europa, punînd în pericol stabilitatea zonei. Şi asta, într-o perioadă a reconfigurării frontierelor, a căderii zidului Berlinului, într-un moment în care legitimitatea unei reunificări, plebiscitată de populaţia de pe cele două maluri ale Prutului nu ar fi putut fi contestată de nimeni.

Formaţi într-un partid care şi-a propus dezmebrarea României şi intrarea ei sub oblăduire sovietică, staliniştii aciuaţi în Front "uită" uşor nedreptatea din 1940 , ciuntirea României istorice, tributul plătit de poporul român pentru eliberarea Basarabiei, suferinţele populaţiei crucificate dincolo de Prut (supusă exterminării, deportării şi unui proces neiertător de desnaţionalizare).

Tactica comunistă, de a justifica trădarea spre Est, este continuată: invocarea pericolului pierderii Transilvaniei, dacă cerem Basarabia (ca şi cum, după cedarea Basarabiei în 1940, nu ar fi urmat arbitrajul de la Viena). Deturnarea patriotismului spre problema Transilvaniei era dificilă – pentru că nu se manifesta un pericol iminent. Dar a fost forţată, din mai multe motive. Constatînd că rezistenţa faţă de neocomunism se concentrează în Transilvania, în oraşele în care a avut loc o adevărată revoluţie, şi că aceste oraşe întorc spatele Frontului şi adoptă Proclamaţia de la Timişoara - experţii în diversiune au recurs la arma… pericolului iredentist.