Preocuparea liderilor opoziţiei, şi mai ales a lui Iuliu Maniu, urmărea convingerea generalului Antonescu să refacă frontiera Transilvaniei şi cea mai urgentă problemă să' intervină pentru încetarea persecuţiilor la care erau supuşi ardelenii sub ocupaţia maghiară. Fruntaşii PNŢ şi mai ales cei din Transilvania nu se puteau împăca cu gândul că nu este nici o soluţie de a-i salva. Prin „AsociaţiaPro-Transilvania" se urmărea menţinerea speranţei şi susţinerea! prin presă a dezideratelor româneşti.

Mergându-se pe această linie, la Bucureşti s-a înfiinţat gazeta „Ardealul", organ de luptă şi afirmare românească a refugiaţilor şi expulzaţilor din Ardeal, sub condu­cerea lui Anton Ionel Mureşeanu ca director şi la care colaborau Iuliu Maniu, Ghiţă Pop, Zaharia Boilă, Costică Hagea, Ionel Grodeanu, Ilie Lazăr, Emil Haţieganu şi nenumăraţi condeieri din teritoriul ocupat.

A fost duminică, 22 iunie, ora 3 dimineaţa, când de-a lungul a 1.600 km s-a dezlănţuit marea încleştare între două ideologii, una mai criminală decât alta. Cel care pregătise în secret mare această „cruciadă" sub flamura lui Barbarossa, dar cu militari bine instruiţi, împotriva celuilalt dictator. Hitler îşi adunase 250 de ge­nerali pe 30 martie 1941 şi le spusese că: „nu se angajau numai într-un război de cucerire, dar şi într-unul de exterminare, în această luptă ideologică uriaşă nu poate fi loc pentru virtuţi cavalereşti, bolşevismul este o crimă socială, trebuie să-l zdrobim. Cadrele politice şi comisarii care vor fi capturaţi nu vor fi trimişi în spatele frontului. Ei vor fi imediat împuşcaţi de trupele care i-au capturat sau de echipe de execuţie."

În acest cataclism dezlănţuit de Hitler pentru a distruge trecutul, a extermina indivizi şi popoare care-i stăteau stavilă planului său nebunesc de a stăpâni omenirea şi a instaura o nouă ordine, în această încleştare s-au folosit metode de informare şi stopare a surselor vitale de susţinere a maşinii de război naziste. Astfel, de cum s-au văzut intenţiile criminale ale Fuhrerului când germanii au început sa infiltreze agenţi, din ce în ce mai mulţi, şi în România, pentru a o câştiga şi spiritualiceşte, nu numai ca masă de manevră în realizarea obiectivelor propuse, de atunci au început şi anglo-americanii să lucreze în ţara noastră, ca să impiedice şi chiar să anihileze acţiunile germane.

În noaptea de 7 decembrie 1941 Japonia a atacat vasele americane de la Pearl Harbour şi vasele britanice din Indiile Orientale Olandeze. Cel de al doilea război mondial era generalizat şi în el vor fi angrenate 47 de naţiuni. Imediat după atacul împotriva insulelor Hawai, Churchill i-a dat telefon lui Roosevelt să-l întrebe: „Domnule preşedinte, ce-i povestea asta cu Japonia?  E adevărat, ne-au atacat la Pearl Harbour. Acum suntem toţi în aceeaşi barcă...Asta simplifică lucrurile. Dumnezeu să fie cu noi."

După eşecul ofensivei germane din faţa Moscovei, Hitler s-a hotărât la o ofensivă de primăvară, în 1942, socotind că armata bolşevică „va fi o pradă uşoară" şi în acest sens (în timp ce se semna declaraţia puterilor asociate), Hitler i-a trimis Mareşalului Antonescu cadou o maşină „Mercedes Benz", la care a anexat o scrisoare, cu laude, dar şi cu cererea : „...Aş dori, d-le mareşal, să vă rog un singur lucru, de a deplasa pe front unităţile d-voastră... cât mai curând posibil, astfel încât ele să sosească pe front înainte de a începe topirea zăpezilor, deoarece aş vrea ca atacul să înceapă imediat după uscarea solului... " Trecând peste sfaturile Marelui Stat Major, care luase cunoştinţă de conţinutul scrisorii, mareşalul i-a răspuns pe 5 ianuarie Fuhrerului, că „... voi lua toate măsurile pentru ca deplasarea lor (a trupelor) să se poată face la vreme..."

Îngrijorat de soarta armatei române care era în continuare trimisă să lupte acuma, chiar în Caucaz, Iuliu Maniu nu pierdea nici o ocazie de a face să-i parvină Mareşalului nemulţumirile ce i se făceau cunoscute din ţară. Auzind că prietenul său politic dr. Nicolae Lupu va lua legătura cu Conducătorul statului, i-a trimis unele date primite, însoţind o scrisoare prin care spunea: „... te rog să-i aduci la cunoştinţă acestea şi să faci tot posibilul să simtă durerea şi îngrijorarea, care străbat inimile şi sufletul românesc şi să ia urgent măsurile ce se impun de împrejurările actuale. " (22 iulie 1942, Maniu)

Regele Mihai-I- a găsit prilejul de a se solidariza cu opoziţia şi năzuinţele poporului român, în dorinţa de a se pune capăt războiului pentru interese străine şi de a se câştiga pacea. Pe data de 1 ianuarie 1943, cu ocazia urărilor aduse de corpul diplomatic, Regele a răspuns decanului Corpului diplomatic, nunţiului apostolic Andrea Cassulo, în următorii termeni: „Ne-aţi împărtăşit, Excelenţă, speranţa într-un an mai bun, într-un an care ne-ar aduce sfârşitul acestui război fără precedent în istorie, care pustieşte omenirea şi ameninţă cu prăbuşirea valorilor morale şi materiale. Unesc gândurile mele celor exprimate de Excelenţa Voastră şi ţin s-o asigur că nici o dată o dorinţă n-a fost mai vie decât aceea ce o am de a vedea din nou pacea şi armonia revenind printre oameni. Ar fi într-adevăr un an fericit dacă ne-ar putea aduce această binefacere, la care aspiră toate popoarele: o pace inspirată din credinţa în Dumnezeu, o pace întemeiată pe justiţie, libertate şi concordie." Această dorinţă regală exprimată în faţa reprezentanţilor străini a şocat pe Mareşal, care a părăsit sala tronului, cu gândul de a-l pune la punct pe îndrăzneţul Rege. Şi ocazia i s-a ivit pe data de 7 ianuarie, de ziua numelui său, când la felicitările guvernului, a răspuns: „. ..Să fiţi siguri că nu voi ceda lupta decât atunci când se va trece peste trupul meu. Soldatul român va lupta până la ultimele lui puteri ca să apere graniţele şi să se aşeze acolo unde cere dreptatea. "

Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu nu au ţinut cont de ameninţarea Mareşalului că „preocuparea de împlinire a altor idealuri naţionale vor fi socotite manifestări peri­culoase. .. şi sancţionate ca atare..." Iuliu Maniu a fost acceptat de ruşi ca interlocutor în discuţia în vederea încheierii armistiţiului. Lui Iuliu Maniu i s-a părut foarte semnificativă declaraţia făcută în Camera Comunelor pe 13 martie, de către Sir Anthony Eden, ministru de externe al Marii Britanii şi care spunea că „ Guvernul Majestăţii Sale nu recunoaşte nici o modi­ficare teritorială intervenită după septembrie 1939, dacă părţile interesate n-au putut să-şi dea acordul." Paralel şi ziarul „New York Times" scria că „Statele Unite n-au recunoscut pretenţiile ruseşti asupra Basarabiei şi ţărilor baltice. "

Balanţa începuse să încline spre partea Aliaţilor. Pe oceane, mări şi în văzduh anglo-americanii deveniseră stăpâni. Pe pământ, trupele Axei de abia îşi mai trăgeau răsuflarea mergând de-a-ndăratelea să recucerească Bugul, depăşit cu doi ani înainte, sau să găsească punţile de îmbarcare pentru a face calea întoarsă din Africa de Nord. Rommel fusese rechemat pe nesimţite şi i se dăduse o altă însărcinare, pe care peste un an o va duce la acelaşi dezastru. Hitler a „învitat" pe mareşalul Ion Antonescu la Salzburg şi i-a arătat cele două posibilităţi ce-i mai rămăseseră: „ o victorie a Axei, sau nimicirea ei totală " şi căuta găsirea de soluţii de angajare în luptă, până la ultimele resurse. „Soluţia este numai o victorie clară" era curajul insuflat de Hitler mareşalului Ion Antonescu.

Pentru Polonia s-a început cel de-al doilea război mondial. Această ţară a avut o soartă tragică, de mai multe ori fiind împărţită. Când în 1939 a fost atacată prin surprindere de către Hitler, ea a încercat să facă faţă, dar în zadar. Pe la spate au sărit ruşii şi au ocupat cât au mai putut până la întâlnirea cu armatele naziste. Polonezii câţi au putut au fugit, mulţi prin România şi tot pe aici şi-au salvat tezaurul. Polonezii rămaşi sub ocupaţia bolşevică au fost ridicaţi, ofiţeri şi ostaşi şi au luat drumul pribegiei, prin lagărele de exterminare ruseşti, de unde mulţi nu s-au mai întors.

Pe 10 iulie 1943, la orele 2,45 s-a năpustit asupra Siciliei o armată formată din 2.500 de vase care transportau 160.000 de soldaţi, 14.000 de maşini, 600 de tancuri şi 1.800 de tunuri, sprijinită de 700 de vase de război şi acoperită de 4.000 de avioane, toate sub comanda generalului şef Eisenhower, având ca adjunct pe gen. Alexander, comandant naval pe amiralul englez Cunningham, comandant al aviaţiei gen. Tedder, trupele britanice conduse de gen. Montgomery, iar cele americane de gen. Patton. In faţa lor, anglo-americanii aveau o armată a Axei compusă din 40.000 de germani şi 230.000 de italieni, sub comanda generalilor Guzzoni şi Kesselring.

În vara anului 1943 forţele ruseşti se apropiau mereu de România, cu toate încercările disperate ale nemţilor de a-i opri. Nici războiul total anunţat nu mai avea efect. Şeful rezistenţei româneşti, Iuliu Maniu, am mai spus-o, era cel mai supravegheat om din România şi nu numai de serviciile secrete române, dar şi de cele nemţeşti, fiecare pe cont propriu şi cu buget separat, dar tot de pe spatele contribuabilului român, care desigur n-ar fi dorit-o dacă ştia. Erau bani aruncaţi în vânt, fiindcă pe Maniu nimeni nu-l împiedica să acţioneze, nici chiar prietenii cei mai buni.

Răsfoind „Notele" informative ale postului fix care stătea de la ora 7,30 până la orele 22, se reliefează şi minutele, nu numai orele când l-a vizitat cineva pe Iuliu Maniu, dar şi cât a stat şi dacă a sosit cu maşina i se dădea numărul de înmatriculare. Nota informativă din ziua de 18 iunie 1943 observă evidenţa persoanelor care l-au vizitat pe Iuliu Maniu, printre ele fiind: Corneliu Coposu de trei ori, Ghiţă Pop de trei ori, Virgil Solomon de două ori, şi câte o dată avocatul E. Răutu, Alex. Racotă, Ilie Lazăr, Aurel Leucuţia, Gruia, iar la 21,40 când s-a suspendat postul s-a menţionat că Maniu nu părăsise locuinţa.

În drum spre capitala Iranului, Churchill şi Roosevelt s-au oprit la Cairo unde au stat de vorbă cu Tchang Kai-Chek, pentru a arunca o privire asupra Extremului Orient, unde Marea Britanie urmărea recuperarea Singaporelui şi Hong Kong-ului de care depindeau viitoarele operaţiuni în Pacific. La Teheran au ajuns pe 27 noiembrie 1943, sub psihoza unui complot german, ce urmărea răpirea preşedintelui Statelor Unite, de către un comando sub conducerea lui Skorzey. Se luaseră măsuri serioase şi Stalin aranjase ca locuinţa lui Roosevelt pe această perioadă să fie la ambasada URSS, pentru a se preveni orice surpriză. Pe deasupra, fusese însărcinată Ana Pauker să se ocupe de personalul şi tot ce va fi necesar preşedintelui Roosevelt ca să se simtă „ca la el acasă". Nu au lipsit nici microfoanele care au împânzit tot acest spaţiu şi cu ajutorul cărora, plus al persona­lului ce deservea, Stalin era la curent cu tot ce mişca, ca o gazdă foarte atentă.

Tocmai se împlinise un sfert de veac de la Unirea Transilvaniei cu România, pe data de 1 Decembrie 1943, când studenţii refugiaţi la Bucureşti, întruniţi în Asociaţia Someşeană, au hotărât să nu treacă peste comemorarea ei, deşi condiţiunile erau vitrege, de două ori: în primul rând pentru că o parte din Transilvania era sfâşiată şi după aceea fiindcă artizanul unirii era în situaţia de a nu putea vorbi în public. Iuliu Maniu totuşi a ţinut să fie prezent în sala cinematografului „Aro", plină până la refuz de ardeleni şi în special de tineret. Susţinut de braţ de Corneliu Coposu, Preşedintele fostului Consiliu Dirigent şi-a făcut apariţia însoţit de urale nesfârşite.

După telegrama din 20 noiembrie, prin care Moscova anunţa Foreign Office că „Guvernul sovietic este de acord ca Maniu să fie informat că poate să-şi trimită un reprezentant..." englezii i-au sugerat lui De Chastelain să-i ducă personal mesajul lui Maniu. Aşa s-a reluat operaţiunea ce fusese întârziată din motive meteorologice. Între timp Maniu primise prin intermediul postului de radio BBC mesajul şi cu precizarea ca delegatul să meargă la Nicosia. În noaptea de 21/22 decembrie 1943, De Chastelain, Ivor Porter şi Silviu Meţianu (specialist în sabotaje), au fost paraşutaţi. Pe teren erau aşteptaţi la sud de Roşiorii de Vede, dar din cauza cetii s-au pomenit în apropierea comunei Plosca din jud. Teleorman.

Anul 1944 a început cu masive bombardamente asupra capitalei Reichului. în acea zi de 1 ianuarie, Hitler a ţinut un discurs, poate numai pentru el, sub zgomotul asurzitor al exploziilor bombelor de toate calibrele, aruncând vorbe în vânt: „Eu zic cu încredere poporului german: unde Aliaţii vor debarca, ei vor avea primirea ce li se cuvine. " Şi într-adevăr au avut o primire entuziastă, spre deziluzia Fiihrerului. La celălalt capăt care mai rămăsese Axei, împăratul Japoniei îşi da curaj în mesajul de Anul Nou: „Poporul este strâns unit pentru a zdrobi Anglia şi USA."

Acestea au fost cuvintele lui de Chastelain când, pe 23 decembrie 1943, a fost întrebat de anchetatorii români asupra scopului acţiunii „Autonomus". Şi continuând discuţia cu Eugen Cristescu i-a spus că la Cairo se pierduse în­crederea în „aşa numita lovitură de stat a lui Maniu; numai Mareşalul, bucurându-se de sprijinul armatei, putea spera să reorienteze politica românească... de aceea i-am explicat că venisem să convingem guvernul român să rupă legăturile cu Axa... "

Lordul Moyne, comentând în scrisoarea trimisă Foreign Office-ului discuţia dintre Barbu Ştirbei şi ministrul rus Novicov, socotea că interesul Rusiei faţă de România este mai mare şi vor interveni interese politice, iar Antonescu ar trebui să interpreteze bombardamentul ca un semn că timpul tergiversărilor a trecut şi poate porni clar pe o cale greşită. La Bucureşti regimul mareşalului Antonescu căuta să intre în legătură cu Aliaţii, graţie lui Iuliu Maniu care poseda două aparate de emisie ce emiteau sub paza neştiută până ieri, a Ministerului de interne, de la închisoarea Malmaison, iar acum cu un aparat din inspectoratul jandarmeriei, cu concursul oamenilor trimişi de Aliaţi. Şi totuşi nu erau hotărâţi să întoarcă armele împotriva germanilor. Pe data de 7 aprilie De Chastelain a terminat codificarea mesajului lui Antonescu şi l-a dat generalului Tobescu.

„DECÂT CU ŢARA CIOPÂRŢITĂ MAI BINE VĂ ÎNTOARCEŢI PE TARGA" Acestea au fost cuvintele Cardinalului Iuliu Hossu, rostite pe peronul Gării de Nord, delegaţiei care la sfârşitul lunii august 1940 pleca la Viena pentru „tratativele" în legătură cu Ardealul. Delegaţii nu s-au întors pe targa, dar Iuliu Hossu a rămas în mijlocul celor purtaţi pe targa, scăpaţi din masacrele hortyste. Intervenţiile lui pentru curmarea suferinţei nu au trecut neobservate de către cei însetaţi de sânge nevinovat şi care au căutat să-l înfricoşeze, să-l umilească, în fel de fel de împrejurări, pe parcursul celor patru ani dejug inuman. Acestea nu sunt decât cuvinte ce reprezintă realitatea şi mărturiile sunt nenumărate şi zdrobitoare. Pentru atitudinea lui creştină şi de apărător al naţiei valahe, El care se număra printre ctitorii României Mari a avut de îndurat multe vexaţiuni.

Lumea era îngrozită...... Exodul celor din nordul ţării începuse. Pe drumul bejeniei plecau oamenii cu ce puteau şi pe unde puteau. Cei ce aveau câte o căruţă erau mai avantajaţi, căci îşi luau şi ceva alimente. Ruşii ameninţau Iaşul. Guvernul întocmise o listă de 140 de persoane, cu cei ce fuseseră în Sfatul Ţării şi în Bucovina, spre a-i feri de represiunea sovietică şi se aştepta doar semnul Mareşalului. Pentru a nu pierde ocazia unii s-au dus să insiste pe lângă ministrul învăţământului Ion Petrovici. Este vorba de Iorgu Iordan, Traian Ionaşcu şi Gheorghe Zâne cărora le era frică să rămână sub ruşi. Au rămas până la urmă şi ca vechi oportunişti au ajuns printre colaboraţioniştii notorii, membri ai Academiei comuni­ste şi chiar în funcţii politice de mare răspundere. Alţii s-au dus la Mihai Antonescu pentru a insista să fie trecuţi pe listă: Dimitrie Guşti, Rădulescu Motru, Alexandru Rosetti-Bălăceanu, George Oprescu, CC. Giurescu...

Pe 11 mai se anunţă din Stockholm că „Mareşalul Rommel este în momentul de faţă şef al trupelor destinate apărării împotriva invaziei, von Rundstedt fiind însărcinat numai cu apărarea primelor linii sau a zonei de coastă. " În presa germană se scria că Rommel dispunea de arme noi care vor produce o mare surpriză în tabăra aliată. Germanii cunoşteau la perfecţie armele anglo-americane şi au afirmat că au creat excelente mijloace de reacţiune, care le vor face inofensive. Ştirile de la jumătatea lunii mai erau completate cu starea fortificaţiilor de pe coasta Atlanticului care erau bine aprovizionate; se afirma că foarte puţin conta că toate căile de comunicaţie vor fi în mod permanent bombardate.

Nici nu începuseră discuţiile pentru regruparea opoziţiei, că se şi aflase de această intenţie până la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, desigur prin cineva care era în slujba lui Eugen Cristescu. Avansurilor lui Gută Tătărăscu, făcute prin terţi, pe lângă Iuliu Maniu, li s-au pus, din nou, oprelişte. Constantinescu-Iaşi, care era un stipendiat al PNŢ, l-a anunţat pe Ion Hudiţă că  s-a înţeles cu liberalii şi social-democraţii să se întâlnească pe data de 18 mai 1944, pentru a discuta în legătură cu o coaliţie a opoziţiei. Iuliu Maniu a recomandat lui Ghiţă Pop şi lui Ion Hudiţă să nu accepte nici o altă formaţie politică în afara celor de mai sus, iar scopul să fie limitat la înlăturarea regimului antonescian, încetarea războiului alături de nemţi, continuarea lui alături de Aliaţi şi repunerea în vigoare a Constituţiei din 1923.

Debarcarea Aliaţilor în Franţa a dat curaj unor militari care socoteau războiul pierdut de Hitler şi umăreau să-l înlăture printr-un atentat. Până la acea dată se manifestaseră unele opoziţii faţă de politica lui Hitler, Incă din 1938, când Ulrich von Hassel, ambasadorul Germaniei la Roma a încercat să formeze un grup, dar în 1943 a fost îndepărtat din diplomaţie. Tot în 1938, generalul Beck şi-a dat demisia din funcţia de Şef de Stat Major, când a văzut că Hitler va dezlănţui războiul. Churchill fiind informat în 1939 de existenţa unui grup antinazist, le-a trimis o scrisoare de încurajare acestor membri ai rezistenţei germane. In mai 1942, când aceştia au cerut ajutorul englezilor, prin intermediul pastorilor germani şi suedezi, britanicii au refuzat orice sprijin, în afară de cazul unei răscoale spontane a poporului german.

În cursul zilei de 23 august frontul s-a prăbuşit. Ruşii, prin capul de pod stabilit la Tighina, au dat peste cap Corpurile 4 şi 6 de armată. Mareşalul Antonescu era mereu pe front, la comandamentul de la Bacău, unde a aflat de căderea oraşului Roman în mâna ruşilor. De aici a hotărât retragerea pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, începând din noaptea de 22/23 august.„Dacă se înlătură panica, sunt toate şansele de reuşită..." a completat Mareşalul.

........În discuţia pe care a avut-o în cursul după amiezii cu generalul neamţ Friessner, la Comandamentul german de la Slănicul Moldovei, i-a spus acestuia: „Dacă frontul Moldovei se prăbuşeşte, dramul spre Balcani este deschis... Există încă 160 de batalioane cu oameni instruiţi, dar nu sunt arme, de aceea frontul nu are destule rezerve..." ........Mareşalul s-a înapoiat seara de pe front şi a avut loc o convorbire cu ministrul german K. Clodius, de faţă fiind şi generalul Ion Pantazi, căruia i-a spus că angajamentele Reichului pentru garantarea frontului din Moldova nu au fost ţinute, iar România se va vedea silită să ia în consideraţie încheierea unui armistiţiu, deoa­rece situaţia militară şi economică nu-i permite să reziste singură ofensivei sovietice. L-a rugat să transmită conţinutul acestei discuţii.

“Primiţi pe soldaţii acestei armate cu încredere. Naţiunile Unite ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne... " (Din Mesajul regal citit la ora 22 la radio) După acest eveniment s-a telefonat la Direcţia Jandarmeriei ca să fie aduşi cei trei paraşutişti din operaţia „Autonomus" pentru a discuta cu Regele. S-a hotărât ca lt. col. Niculescu Ştefan cu dl Chastelain să plece cu un avion la Istanbul, pentru a face cunoscută ieşirea României din război şi a lua legătura cu cei doi emisari. Pleca­rea a avut loc în jurul orei 5 dimineaţa. Aproape de ora două dimineaţa, generalul Gerstenberg, comandantul aviaţiei germane din România, a primit telegrama generalului Friessner (comandantul Grupului de Armate Ucraina Sud) prin care se transmitea ordinul lui Hitler: „Camarila trădătoare să fie arestată imediat, iar o eventuală revoltă va fi reprimată."

Trei zile şi trei nopţi Stukasurile au atacat Capitala. Asupra Palatului Regal au aruncat 72 de bombe, din care 26 au căzut în curte, au atins adăpostul, omorând 17 ostaşi din batalionul de gardă şi doi din personalul palatului, iar alţi 43 au fost răniţi. S-au folosit şi de avioanele româneşti pentru a mitralia populaţia Bucureştiului şi împrejurimile. Luptele au fost dârze la Băneasa joi şi vineri, când nemţii au încercat, cu forţe superioare şi bine înarmate, să ia Bucureştiul cu asalt. Vineri forţele germane au fost distruse de bombardamentele nimicitoare americane. Nemţii au încercat să se retragă şi să pună mâna pe Ploieşti, dar au fost opriţi la Valea Călugărească.