Hitler, încă de la începutul lui octombrie, după ce a distrus Polonia, s-a arătat dispus să se ajungă la înţelegere, fiind gata să-şi expună scopurile ce le urmăreşte; în afară de colonii, el nu mai pretindea nimic Angliei şi Franţei. Pacea astfel încheiată, s-ar fi trecut cu vederea toate loviturile de forţă prin care se mărise „spaţiul vital" hitlerist. Răspunsul lui Chamberlain a subliniat absurditatea propunerilor germane şi faptul că ele nu propun nimic pentru repararea prejudiciilor aduse Cehoslovaciei şi Poloniei.

Constatând că nu este posibilă înţelegerea prin tratative între români şi unguri, Hitler, pe 26 august 1940, a ordonat ca 10 divizii de infanterie şi două de blindate să se deplaseze în secret înspre România. în acelaşi timp se pregătesc două divizii motorizate şi patru divizii blindate care pe data de 31 august să ocupe zona petroliferă din România.

Alertaţi de unguri, care au anunţat că au optat pentru soluţia militară în rezolvarea conflictului cu România, începe o activitate febrilă între Berlin şi Roma pentru a preîntâmpina conflictul. Miniştrii germani de la Bucureşti şi Budapesta sunt chemaţi de Ribbentrop la Berlin, iar Hitler cu consilierii săi, pe 27 august, stabileşte pe hartă noul traseu al frontierei româno-ungare pe care l-a comunicat şi ministrului de externe italian, lui Ciano. În continuarea derulării evenimentelor îl găsim pe 28 august pe Hitler discutând cu Ciano asupra posibilităţii de a rezolva problema româno-maghiară fără conflict şi afirmând greutatea soluţionării deoarece pretenţiilor maghiare li se opune o revendicare incontestabilă, în care românii deţin 2/3 din populaţie.

După un deceniu de domnie haotică, cu oameni slugarnici, lipsiţi de cultură şi pricepere, de care s-a înconjurat Regele Carol II, ţara a ajuns izolată, lipsită de aliaţi şi prieteni, la discreţia a trei dictatori care au zdrenţuit-o cum au voit, sub ameninţarea forţei distrugătoare. Dacă în Consiliul de Coroană se aprobase cedarea Basarabiei pe 27 iunie 1940 cu 20 de voturi din 26 prezenţi", deci numai 6 demnitari se împotriviseră (Nicolae Iorga, Silviu Dragomir, Traian Popp, Victor Iamandi, Ştefan Ciobanu şi Ernest Urdăreanu), acum, când se punea problema salvării leagănului poporului român, pe 30 august 1940, tot într-un Consiliu de Coroană s-au găsit numai 10 persoane să voteze contra dictatului de la Viena, în timp ce alţi 18 au fost pentru cedarea terito­riului, printre ei numărându-se şi Alexandru Vaida Voevod. Printre susţinătorii rezistenţei româneşti pentru apărarea Transilvaniei s-au numărat: I. C. Brătianu, mitropolitul de la Sibiu, Nicolae Bălan, Silviu Dragomir, Ion Mihalache, Mihai Popovici, Nicolae Iorga ş.a.

Lucrurile se precipitau.  .........Pe 30 august, Iuliu Maniu, primit în audienţă de Rege, i-a spus printre altele: ...,,Printr-o politică complet greşită, în interior şi în afară, din punct de vedere strategic şi tactic, aţi reuşit să pierdeţi patru provincii. în politică, greşelile se plătesc şi se sancţionează, ca şi în viaţa socială de toate zilele." Concluzia reţinută de Rege şi confirmată de Iuliu Maniu a fost abdicarea.

Urmează o ploaie de apeluri, chemări şi manifeste ale generalului, Conducător al Statului, către toate păturile sociale, în care se cere ordine şi disciplină, muncă, supunere şi linişte. Se adresa în propoziţiuni sau fraze scurte şi de multe ori pe ton ameninţător. De exemplu: „De aceea anunţ pe toţi, oricine ar fi ei şi pe oricine s-ar rezema, să intre imediat în ordine..." (Apelul către ţară, 11 septembrie 1940).

Pe 7 septembrie 1940, după plecarea Regelui, Iuliu Maniu i-a trimis lui Ion Antonescu o scrisoare de reproş, prin Corneliu Coposu: „Domnule general, am contat pe angajamentul dumneavoastră de onoare. Nu l-aţi respectat, în sensul că aţi acceptat de la Regele Carol mandatul de a forma guvernul cu depline puteri, ceea ce nu era în înţelegerea noastră. "

După primirea mandatului din partea Regelui Mihai de a forma guvernul, generalul Ion Antonescu a făcut apel la partidele politice, dar atât naţional-ţărăniştii, cât şi liberalii l-au refuzat, deoarece Maniu şi Brătianu nu îi puteau acorda girul pentru o guvernare de apropiere de hitlerism şi fascism, cele două curente ce ne sfârtecaseră ţara. Câţiva experţi au cerut încuviinţarea partidului ca să funcţioneze ca tehnicieni.

Analizând contextul politicii internaţionale, în toamna lui 1940 constatăm că aceasta se reflectă în concluziile lui Iuliu Maniu pe care le evidenţiază prietenilor săi (Mihai Popovici, Ghiţă Pop, Ilie Lazăr, Aurel Dobrescu şi Octav Tăslăoanu) pe 25 octombrie 1940: „ Germania a început să se teamă de prelungirea războiului cu Marea Britanie. Din această cauză, cancelarul Germaniei crede necesară încheierea păcii cu Franţa. Totodată, conducătorul Germaniei urmăreşte să încadreze Franţa în sistemul politic al Axei. Această încadrare are de scop atât de a da posibilitate puterilor Axei să încheie o pace de compromis cu Anglia, cât şi de a para o lovitură a Rusiei Sovietice în cazul când războiul actual va epuiza Germania şi Italia. "

Ca peste tot şi întotdeauna serviciile secrete au căutat să pătrundă dincolo de uşile capitonate şi chiar în colţurile cele mai ascunse ale sufletelor oamenilor, mai ales politici. Studiind arhivele regimurilor de dictatură, bineînţeles ce a mai rămas din ele, constatăm că Iuliu Maniu a fost cel mai supravegheat om politic după 1930 şi pe lângă faptul că permanent era la uşa lui sau după el o maşină cu 4 poliţişti se căuta infiltrarea câte unui personaj în interiorul locuinţei care cel puţin să audă ce putea transpira.

Cuvântarea lui IULIU MANIU la înmormântarea lui VIRGIL MADGEARU, 29 noiembrie 1940.  ......„ Întristată Asistenţă, Groaznicul sfârşit al lui Virgil Madgearu a zguduit întreaga noastră fiinţă. Ceea ce pentru scumpa mamă, pentru iubita soţie şi pentru noi, prietenii lui, este o imensă durere, pentru naţiune este o adevărată nenorocire, iar pentru partidul nostru o catastrofă. Însăşi comunitatea intelectuală a părţii din lumea în care trăim suferă o pierdere nespusă.

Puternicul arbore care a fost Virgil Madgearu, adânc înfipt cu rădăcinile sale în solul patriei noastre, a dat fructe, nu numai pentru familia sa şi patria noastră, ci pentru toate popoarele continentului nostru. Puterea lui de muncă şi sârguinţa sa fabuloasă au fecundat creierul lui strălucit şi cultura lui vastă nu numai în serviciul ţării ci şi în al marilor probleme de propăşire şi convieţuire culturală şi economică, a întregii Europe.

Căsnicia forţată din România în „statul naţional legionar", un trup cu două capete, unul de general şi altul de caporal, mergea vertiginos spre divorţ. Abuzurile nu conteneau şi se făceau în toată ţara: arestări abuzive, bătăi şi legări la stâlpul infamiei, furturi, violări de domicilii, case confiscate prin abuz şi altele însuşite prin declaraţii forţate, cetăţeni români bogaţi şi evrei aduşi în Prefectura Poliţiei Capitalei şi jefuiţi în interes personal, toate acestea şi multe altele erau aduse permanent la cunoştinţa autorităţilor şi multe ajungeau şi sub ochii lui Antonescu.

Toate le striga în Consiliu de Miniştri, spunându-le: „Toate acestea sunt ilegalităţi şi toţi care le fac nu au nici o acoperire atunci când spun: am primit ordinul şi trebuia să-l execut... întâi trebuie anchetă şi apoi luate măsuri... în stat ordinea nu se ţine decât de organele statului, nu de servicii paralele, poliţii paralele, justiţii paralele... Aceste elemente descreierate nu-şi dau seama că opera lor duce la dărâmarea statului... omul dezordinii nu are ce căuta în stat, să stea afară... Nu este posibil să se petreacă ceea ce s-a petrecut la Jilava. Nu se poate să rezolvăm problemele cu pumnul şi nu se poate ca într-un stat organizat, o minoritate infimă să ne terorizeze pe noi."

Acestea sunt câteva aspecte pe care generalul le striga şi părea că pierduse controlul acolo unde se cânta „să se facă o ţară mândră ca soarele de pe cer". Ministrul de interne raportează în Consiliul de Miniştri că se produce o penetraţie de comunişti în mişcarea legionară, iar generalul Antonescu că „anul acesta ei vor profita de faptul că situaţia nu este bine pusă la punct... la Galaţi, un fost comunist activ, escroc şi găinar arestat în repetate rânduri, a fost acceptat într-o unitate legionară. Contactele între legionari şi comunişti se ţineau de oficiali.

Pe 16 dec. 1940, prefectul de Romanaţi, Liber Târnoveanu, însoţit de directorul presei şi propagandei legionare, Stroe, a cerut comandantului lagărului să stea de vorbă cu fruntaşii comunişti. Erau acolo Constantinescu-Iaşi, Ilie Cristea şi Mihai Gh. Bujor. Stroe le-a spus că ideologia legionară şi comunistă se aseamănă, singura deosebire este că mişcarea comunistă se bazează pe comunism şi le-a cerut să-şi revizuiască vederile, căci legionarii înţeleg să se mobilizeze toate capacităţile intelectuale şi să se unească, mai ales că peste 20.000 de muncitori de la atelierele Griviţa, STB şi Malaxa au trecut de partea lor... Mihai Gh. Bujor a spus că cei 20.000 sunt produsul comunismului, educaţi şi formaţi de comunişti, dacă poartă cămaşă verde o fac de formă, căci în suflet sunt tot roşii.

Iuliu Maniu, omul politic ce întreţinuse relaţii politice cu toţi şefii de partide, în aceste momente când situaţia devenise incendiară şi România avea pe trupul ei armate străine, socotea că este nevoie să aibă relaţii şi în lumea militară. De aceea, în discuţiile cu C. I. C. Brătianu, se hotărâseră ca în cercul de prieteni să nu neglijeze ofiţerimea care va fi chemată să contribuie la salvarea onoarei ţării.În ceea ce-l privea pe Iuliu Maniu, el găsise un loc discret, pe str. Vasile Lascăr 62, în casa doamnei Olga C. Sărăţeanu, soţia fostului Regent regal şi chiar la conacul mosiei acestuia. în acel loc discret se întâlnea cu intimii politici: Ion Mihalache, Mihai Popovici, Virgil Madgearu, Virgil Solomon...

Din decembrie 1940 acolo începuse să se întâlnească cu o serie de generali şi ofiţeri superiori ce erau convinşi că Germania va pierde războiul şi care nu vedeau cu ochi buni implicarea noastră în pactul tripartit. Printre personalităţile militare cu care se întreţinea preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc se numărau generalii: Boeru de la Sibiu, Barbu Vasile, Bârzotescu Dumitru Emanuel, Cihoschi Henry, Buricescu Radu, Ciupercă Nicolae, Drăgănescu, Diculescu Achile, Eftimiu Constantin, Economu Virgil, Georgescu Pion, Gheorghiu Ermil, Ilcuş Ion, Negrei Gabriel, Marcovici, Rudeanu, Samsonovici Nicolae, Sichitiu Ion, Stoica Grigore, Vasilescu Petre, Vasiliu George, Zorzor Vasile; coloneii: Chivu, Locusteanu, Sfetescu; comandor Mocanu Gheorghe; maiorii: Beleuţă, Răutu şi generalii Aldea Aurel şi Rădescu Nicolae.