Pe 13 octombrie 1937 regele i-a cerut lui Ion Mihalache să colaboreze cu Vaida-Voievod într-un viitor guvern; iar după o lună reluată propunerea ca o condiţie „sine qua non" a primit în 24 de ore un răspuns negativ, după ce în Delegaţia permanentă majoritatea în frunte cu Ion Mihalache au refuzat sugestia regală, cu toate că pentru ea au pledat cu căldură Grigore Gafencu şi Armând Călinescu. Pe 16 noiembrie, în ziarul „Dreptatea", într-un comentariu asupra acestei hotărâri, se spunea:

„... Dacă am fi acceptat o colaborare cu d. Vaida, ce ar fi putut crede ţara şi opinia publică despre sinceritatea şi seriozitatea Partidului Naţional Ţărănesc? Fireşte, fiecare ar fi fost în drept să spună că numai pofta de a veni la putere prin ori şi ce compromis ne-a îndemnat la aceasta... Partidul Naţional Ţărănesc este conştient de rolul şi răspunderile lui. El nu înţelege să renunţe la programul şi la demnitatea lui pentru scaune în ministere sau în parlament..." Iar regelui, Ion Mihalache îi spusese cu ocazia propunerii făcute: „... nu trebuie uitat că Partidul Naţional Ţărănesc s-a verificat încă odată ca o forţă si ca o funcţie politică, sub presiunile din ultimul timp. Noi n-am fost răsfăţaţii guvernului - ca partidele de dreapta, ci prigoniţi cu toate mijloacele si de toate grupările - si totuşi am ieşit biruitori. Nu ştiu ce ar fi făcut alte grupări sub astfel de prigoane. Asta înseamnă că el împlineşte un rol în viaţa publică"

Partidul Naţional Ţărănesc a început să fie lovit de duritatea măsurilor "regale" înainte de "votarea" Constituţiei redactate de profesorul Istrate Micescu. Astfel, dr. prof. Augustin Popa, preşedintele organizaţiei P.N.Ţ. din Târnava Mică a fost suspendat din funcţia de profesor pentru că a comunicat dispoziţia dată de Iuliu Maniu, ca membrii partidului să se abţină de la votarea noii rânduieli de stat. Iuliu Maniu, cu durere în suflet, i s-a adresat:

„...Măsura volnică şi ilegală luată contra ta ofensează întreaga opinie publică şi în special partidul nostru. în orice împrejurări vom fi alături de tine. Înaltele tale calităţi sufleteşti, sentimentele creştineşti şi româneşti de care ai dat dovadă întotdeauna vor călăuzi şi în zilele acestea de persecuţie a unei puteri dictatoriale prin nimic justificată. Furia celor ce nesocotesc morala creştină şi demnitatea naţională nu va putea înfrânge seninătatea sufletească şi energia neînfrânată a noastră cari luptăm pentru întărirea acestor principii şi pentru libertatea naţională."

Când „toată floarea cea vestită a întregului apus" mergea să se aştearnă la ciobotele lui Hitler, nici aventurierul carpatin nu s-a lăsat mai prejos şi în acea zi de 28 septembrie 1938 trimite pe mareşalul Curţii regale - Şerban Flondor - la ministrul Germaniei de la Bucureşti comunicându-i acestuia că el, Carol, doreşte să stabilească cu Germania relaţii mai strânse ca în trecut. Ministrul s-a grăbit să-şi anunţe stăpânul că i s-a mai vorbit de mareşalul curţii de „felul cum este tratată Germania în presa românească şi a subliniat că atitudinea luată până în prezent de către presă este dezaprobată de guvern, deoarece nu-i reflectă părerile despre germania".

Şi nu întâmplătoare va fi şi întâlnirea Morozov-Sima, din acelaşi timp în Grădina Botanică cu îndemnul „trebuie să acţionezi", cunoscându-se infiltraţiile serviciilor secrete germane în România, cât şi dorinţa regală de a da semne de bunăvoinţă domnului caporal; Mai rămăseseră doar 55 de zile până la vizita din „bârlog". Iuliu Maniu şi I. C. Brătianu, în această scurtă perioadă de la 28 septembrie-24 noiembrie, s-au adresat regelui printr-un memoriu avertizându-l: „Astăzi, când există pericolul real, creat de chestia cehoslovacă, când se pune la ordinea zilei revizuirea fruntariilor si a drepturilor la autodeterminare a minorităţilor, azi când se impune o solidaritate a tuturor cetăţenilor conştienţi, cărora li se cer sacrificii băneşti iar mâine şi trupeşti, azi când contactul dintre rege, guvern şi ţară ar trebui să fie mai strâns ca oricând, se impune revenirea la regimul democratic-constituţional, ca o condiţie esenţială a normalizării vieţii politice."

Aceasta era părerea lui Iuliu Maniu după un an de la instaurarea dictaturii regale şi în analiza făcută cu acea ocazie a spus, printre altele: „După anexarea Austriei, după acordul de la Munchen şi după revizuirea frontierelor Cehoslovaciei, Germania a făcut un pas uriaş spre inima Europei Centrale şi bazinul dunărean, ceea ce înseamnă reluarea vechei politici de expansiune.

România şi-a înstrăinat simpatiile aliaţilor din apus, înstrăinaţi deja în bună parte prin atitudinea neclară şi şovăielnică, manifestată în raporturile internaţionale, fără să se poată apropia de puterile totalitare ale axei Roma-Berlin care susţin revizuirea tratatelor, chiar şi a clauzelor teritoriale, după cum au mărturisit-o de atâ­tea ori. Ungaria, care mai desparte România de Germania, a ajuns un stat la discreţia politicei dictate de Berlin. Dacă ne dăm seama că vizitele M.S. Regelui la Londra şi Paris - de altfel atât de mult dorite - au rămas fără rezultate practice pentru România şi că vizita la Berchtesgaden, în loc să netezească, a înăsprit şi mai mult raporturile dintre Germania şi România, după ce Mica Antantă şi Societatea Naţiunilor nu mai aminteşte vocabularul diplomaţiei noastre, a mai rămas numai înţelegerea balcanică, singurul reazim diplomatic al României.

Urmează de aici că epoca dictaturii regale a rămas cu totul infructuoasă în materie de politică externă şi înseamnă şi în privinţa aceasta un regres evident în ce priveşte fortificarea siguranţei noastre naţionale şi de stat. Am pierdut forţe amice şi n-am reuşit să câştigăm pe nimeni pentru noi în această epocă de încordare extraordinară internaţională. Aceasta s-a întâmplat şi în urma neclarităţii şi nesincerităţii politicii noastre externe, care, în lipsa concursului naţiunii şi a controlului opiniei publice, este lipsită de o directivă precisă şi este jocul inspiraţiei momentane şi a influenţelor oculte dirijate de interese capricioase, de incidente interne şi externe întâmplătoare.

Naţiunea nu este informată, nu este întrebată şi prin urmare nu este sufleteşte solidarizată cu politica oficială a statului. în această situaţie, România, pentru apărarea integrităţii hotarelor sale, nu se poate încrede decât în propriile ei forţe. "