După ce avocaţii apărării au fost obligaţi să plece, după ce inculpaţii" au fost supuşi violenţelor, Ioan Raţiu, preşedintele Partidului Naţional, din boxa acuzaţilor şi-a asumat misiunea istorică de apărător al poporului român, spunând printre altele: „...Ceea ce ne-a forţat, pe noi şi pe naţiunea română să facem acest demers, este că legislaţia şi guvernul ne-au convins definitiv că nu putem aştepta de la ele niciodată să ne facă dreptate...

Guvernul ne-a împiedicat să fim primiţi de monarh şi acum ne-a adus să fim judecaţi de către cei contra cărora ne-am plâns. CEEA CE SE DISCUTĂ AICI, DOMNILOR, ESTE ÎNSĂŞI EXISTENŢA POPORULUI ROMÂN! EXISTENŢA UNUI POPOR NU SE DISCUTĂ, EA SE AFIRMĂ. De aceea, nu ne gândim deloc să venim în faţa dumneavoastră pentru a proba că avem dreptul să existăm... nu ne rămâne decât să denunţăm în faţa lumii civilizate sistemul asupritor care ţinteşte să ne răpească ceea ce un popor are mai de preţ: limba şi naţionalitatea. IATĂ DE CE NOI NU MAI SUNTEM AICI ACUZAŢI, CI DE FAPT ACUZATORI.

Lumea va afla cu mirare că s-a găsit un tribunal ca să judece unii oameni fără ca ei să poată avea cel puţin apărători. Aţi proclamat pe faţă că forţa primează dreptul... Nu ne cereţi deci să devenim complici ai acestei făţărnicii de proces... Prin violenţă şi insulte aţi forţat apărătorii noştri să plece... (şi noi) am fost chiar supuşi violenţelor aici, aşa cum am fost terorizaţi totdeauna şi chiar astăzi, dar mai ales de când am denunţat lumii civilizate jignirile pe care le îndurăm. Cum ar putea fi deci, chestiunea de judecare, de apărare, în sensul juridic al acestui cuvânt! NU! Faceţi ce credeţi de cuviinţă. Sunteţi stăpâni pe persoana noastră fizică.

Dar ceea ce vă scapă, este conştiinţa noastră, care este conştiinţa naţională a poporului român. Dumneavoastră nu sunteţi în drept de a ne judeca, dar există un alt tribunal mai mare, mai luminat şi negreşit fără părtinire, tribunalul lumii civilizate care vă va condamna odată mai mult, şi cu mai multă severitate decât până azi... Declar, prin urmare, în numele meu şi al tuturor camarazilor mei co-acuzaţi, că, pentru motivele expuse mai sus, renunţăm să ne apărăm."

Prin tot felul de minciuni şi mistificări monarhia habsburgică încerca să antreneze România în război alături de ea. Iuliu Maniu, pentru a preîntâmpina această manevră, a încercat în zadar să meargă la Bucureşti. Nereuşind, l-a adus pe Constantin Stere la Braşov, ca lider al Basarabiei, provincie ce urmărea acelaşi scop dar prin intermediul alăturării puterilor centrale.

S-a străduit să-l convingă pe fruntaşul basarabean prin argumente logice şi de mentalitatea unui popor ce suferise un mileniu opresiunea şi nu-şi pierduse nădejdea, spunându-i că el, Maniu, de ar fi ameninţat cu spânzurătoarea şi tot n-ar putea adresa României îndemnuri să meargă alături de Austro-Ungaria. L-a rugat să-i comunice şi regelui Carol această atitudine sugerându-i „să opună protestaţiunea hotărâtă a satisfacerii în întregime a aspiraţiunilor neamului românesc din Ardeal şi Ungaria".

Maniu urmărea să încurajeze poziţia României pentru a nu fi atrasă de partea Triplei Alianţe. În acelaşi timp la Viena şi Budapesta aveau loc mari frământări şi ambasadorul habsburgic de la Bucureşti era însărcinat să depună eforturi pentru a convinge pe rege şi anturajul lui pentru părăsirea neutralităţii. Nu a reuşit, dân-du-şi seama că problema Transilvaniei este un bloc de neînlăturat între Viena şi Bucureşti, sugerând concesiuni importante românilor.

După ce deputatul românilor bucovineni, George Grigorovici, declarase pe 17 octombrie în Parlamentul de la Viena: „Unirea românilor este un ideal şi o ţintă pe care o vor urmări românii totdeauna şi în veci, în tot momentul şi toate împrejurările, indiferent de cum va fi constelaţia lor viitoare, indiferent de chipul cum li se va desfăşura soarta pe viitor...", i-a venit rândul colegului său Isopescu-Grecul, un brav luptător român pentru drepturile bucovinenilor, care, în numărate rânduri, îşi ridicase glasul împotriva persecuţiilor din imperiul habsburgic, ca pe data de 22 octombrie 1918 cu o voce prin care vorbea „însăşi naţiunea română", să tune de la tribuna Parlamentului din Viena:

„... Care va fi soarta conaţionalilor de pe teritoriul ungar? Poate fi ceva pentru Austria adevărat, iar pentru Ungaria nu? Poate fi soluţia altfel decât egală pentru toţi? Şi mai voiţi ca pumnul de fier al politicei mondiale, indignate de acest joc, evident să nu se abată pentru a îngropa monarhia sub dărâmăturile Parlamentului de la Budapesta? Vai, de trei ori vai vouă, tuturor conţilor si baronilor finanţei ungare! Opriţi-vă jocul acestui sacrilegiu, căci sfidaţi pe Dumnezeu si justiţia mondială. Cred oare într-adevăr puternicii Ungariei, că vor fi în stare să oprească la graniţa lor incendiul mondial, care nu de Austria a fost pus, ci de dezvoltarea istorică a Ungariei?"

Acţiunea de guvernare românească asupra Transilvaniei Integrate României Mari începe în paralel cu trecerea trupelor româneşti în Ardeal unde bandele ungureşti bolşevizate dirijate de Bela Khun devastau satele şi ucideau pe bieţii ţărani, aceasta coincizând cu acţiunea întreprinsă de Rusia împotriva Basarabiei. Când Iuliu Maniu, în calitate de Preşedinte al Consiliului Dirigent a hotărât ca trupele generalului Traian Moşoiu să pornească la alungarea bandelor bolşevice ce terorizau Transilvania, acestea la dispoziţia lui Bela Khun au luat în retragerea lor ca ostatice pe Clara Maniu şi Cornelia Maniu, mama şi sora lui Iuliu Maniu. După multe suferinţe le-au eliberat.

Dificultăţile au fost destul de mari din pricina armistiţiului încheiat la Belgrad prin care armatele regatului român nu puteau înainta decât până la Mureş, în rest teritoriul urma să fie ocupat de trupele franceze. în acelaşi timp funcţionarii unguri din Administraţie şi-au dat demisiile pentru a produce haos. Cu acea ocazie Iuliu Maniu a făcut apel la intelectualii români şi la toţi cei care aveau clase de liceu să se angajeze în locurile vacante. La scurt timp, mulţi învăţători şi preoţi au sărit în ajutor angajându-se în sprijinul gestiunii Consiliului Dirigent, mai ales că din Regat nu puteau veni prea multe cadre deoarece Basarabia avusese şi ea aceleaşi nevoi.

Preşedintele Partidului Naţional, Iuliu Maniu, a urmărit şi militat în politica externă pentru participarea României în cadrul organizaţiei Societăţii Naţiunilor, preconizată în punctul 14 din „Declaraţia preşedintelui american Wilson" prin care se spunea în ianuarie 1918 că o asociaţie generală a naţiunilor trebuie creată în scopul garantării mutuale a independenţei politice şi integrităţii teritoriale atât a statelor mari, cât şi a statelor mici.

Pactul Societăţii naţiunilor a făcut parte integrantă din tratatele de la Paris şi la 16 ianuarie 1920 a avut loc prima reuniune a Consiliului celor 44 de state constitutive a Societăţii Naţiunilor, din care făcea parte şi România. Iuliu Maniu a urmărit să armonizeze politica Ţării Româneşti cu politica marilor democraţii occidentale şi să promoveze bunele raporturi cu marii noştri aliaţi. România intrase încă din 1920/21 într-o alianţă regională de state, cunoscută sub numele de „Mica înţelegere" şi care urmărea statu-quoul după Pacea de la Paris prin apărarea graniţelor. Caracterul era evident politico-militar influenţat de politica puterilor occidentale şi îndreptat împotriva pericolului rusesc şi german. Viabilitatea acestui pact va fi până la declararea celui de al doilea război mondial.

În contextul politicii europene, asistăm, în 1926, şi la crearea unui pact germano-sovietic ieşit din orchestrarea ministrului de externe sovietic Litvinov. Pe parcurs vom asista la manevrele acestui diplomat care va trata şi cu Franţa după 1932 reuşind să încheie pactul din 21 IX 1932 care a avut drept consecinţe: ieşirea Germaniei şi intrarea U.R.S.S.-ului în Societatea Naţiunilor, urmată de dublul asasinat, Louis Barthou (Franţa) şi regele Alexandru (Iugoslavia). Guvernul prezidat de Iuliu Maniu vine la putere pe 10 noiembrie 1928 în preziua declanşării crizei economice mondiale care va zgudui omenirea circa 4 ani. Şi în această perioadă s-a ocupat de punerea în aplicare a numeroaselor legi şi mai ales cu caracter economico-social, dar n-a neglijat nici perspectiva politicii externe.