Săpăturile arheologice au găsit urme ale locuirii omeneşti în Depresiunea Maramureşului încă din timpuri preistorice. Urme sigure din Paleoliticul Superior şi Neolitic avem spre vest în Ţara Oaşului şi la sud de munţii Gutâi, dar din neolitic s-au găsit la Sighet, Câmpulung la Tisa şi pe malul stâng al Izei între Rozavlea şi Strâmtura. Cu aproximativ 2000 de ani înaintea erei noastre pătrund şi în acestă regiune triburile indo-europene, astfel că Epoca Bronzului e bine reprezentată prin depozite mai importante la Săpânţa, Sarasău, Sighet, Tisa, Călineşti, Şieu, Rozavlea, Ieud, Cuhea, Sălişte şi Moisei. Din perioada dacică sînt cetăţile de la Sighet (dealul Solovan), Onceşti (dealul Cetăţii), Slatina şi Călineşti, dar şi de monede, vase şi obiecte de provenienţă grecească şi romană, fapt ce dovedeşte legaturile comerciale şi culturale cu civilizaţiile mediteraniene, dar mai ales cu provincia romană Dacia.

Deşi a rămas înafara ariei cucerite de Imperiul Roman, dacii din aceste regiuni ale Carpaţilor Nordici au primit influenţele civilizaţiei romane, iar în final s-au romanizat devenind parte a etnosului românesc. Datorită poziţiei mai feritea Maramureşului, în perioada marilor migraţii dintre triburile de goţi, huni, gepizi, longobarzi şi slavi, numai aceştia din urmă au avut un impact asupra populaţiei locale.

Evul Mediu.......Veche regiune românească, "Ţara Maramureşului" este consemnată pentru prima dată cu acest nume în documente la 1199, în perioada expansiunii ungare în Transilvania. La acea vreme populaţia era românească în întreg Maramureşul precum şi în regiunile învecinate de la vest, Ung şi Bereg. Pentru acestea din urmă reginele Ungariei garantau românilor dreptul de a-şi alege singuri voievodul şi de a fi judecaţi după "dreptul valah" până după anul 1383 de când avem ultimul document în acest sens. În primele secole ale mileniului II, Voievodatul Maramureşului a fost condus de voievozi locali şi organizat în cnezate de vale.

Din secolul XIV presiunea regilor Ungariei de a instaura şi aici feudalismul după model occidental s-a intensificat prin înobilarea conducătorilor locali, aceştia încercând să înlocuiască titlurile autohtone cu echivalentul în ierarhia feudală. În timp ce unii au acceptat schimbarea integrându-se în nobilimea regatului, alţii au opus rezistenţă, iar în final au trecut munţii spre regatul Poloniei unde remarcându-se prin vitejie au primit titluri şi pământuri, sau spre răsărit, unde au întemeiat voievodatul Moldovei.

Întemeierea Moldovei a avut loc în două etape, în care s-au remarcat cele mai importante figuri din istoria Maramureşului. Mai întâi Dragoş Vodă din Bedeu, cel care după victoria asupra tătarilor în expediţia organizată de regele Ludovic I a fost trimis în 1351 să întemeieze un voievodat vasal Ungariei în scop de apărare.

În 1359, Bogdan Vodă din Cuhea după ce s-a opus ani de zile introducerii sistemului feudal în Maramureş, va trece munţii împreună cu oştenii săi şi alungând pe Balc, urmaşul lui Dragoş Vodă, va întemeia voievodatul independent al Moldovei. Acest eveniment marchează şi trecerea de la organizarea tradiţională, de voievodat şi cnezate, la cea feudală, odată cu înstăpânirea urmaşilor lui Dragoş Vodă care vor primi titluri nobiliare şi moşii atît în Maramureş cât şi în regiunile vecine care sînt cuprinse în judeţ Maramureş de acum. Ei vor cumula titlurile cneziale cu cele nobiliare, iar Balc va fi timp de 30 de ani voievod şi comite de Maramureş, făcând trecerea spre perioada comitatului Maramureş.

Fii lui Dragoş Vodă îşi vor dori autonomia religioasă pentru Maramureş, şi în acest scop, în vara anului 1381 Balc şi Drag vor străbate drumul până la Constantinopol. Obţin atunci titlul de Stavropighie pentru ctitoria lor, Mănăstirea din Peri, cu aproape aceleaşi drepturi ca o episcopie, şi al cărei exarhat se întindea şi dincolo de pământurile săpânite de ei, până în părţile Beregului, în Sătmar, Sălaj, Ciceu şi Bistriţa.

În 1553 Maramureşul a fost inclus în principatul Transilvania.[23] Demn de menţionat că şi Petru Rareş viza stăpânirea cetăţilor Muncaciu şi Hust, prin urmare a Maramureşului de unde se coborâseră strămoşii săi cu două veacuri în urmă şi face demersuri în acest sens pe lângă Ferdinand. [24] Împăratul Rudolf al II-lea întoarce Transilvaniei în 1606 comitatele Tokai, Bereg şi Ugocsa cedate în 1570 Habsburgilor de către Ioan Sigismund care păstrase totuşi Maramuresul cu Hustul. [25] O altă etapă în extinderea stăpânirii transilvane la nord-vest de Tisa este campania lui Gheorghe Rakoczi I care a ţinut din primăvara până în toamna anului 1644. Kosice a fost cucerită de trupele transilvănene la 11 martie punând pe fugă circa 14000 soldaţi imperiali. Un atlas rusesc arată că Transilvania secolului XVI cuprindea şi oraşul Kosice (azi în Slovacia) [39]

În noiembrie au început tratativele de pace între Imperiul habsburgic şi Gheorghe Rakoczi I iar în august 1645 prin pacea de la Linz, Transilvaniei i-a fost recunoscută stăpânirea comitatelor Barsod, Abauj, Zempleu, Ugocsa şi Bereg, Satu-Mare şi Szabolcs. [26] La schimbarea suzeranităţii turceşti cu cea austriacă, cei din urmă se vor instala în 1688 în cetatea Hust. O contribuţie însemnată în propăsirea cultural-naţională a românilor maramureşeni aflaţi sub monarhia habsburgică este înfiinţarea la Sighet în 5 februarie 1 861 a ,,Asociaţei pentru cultura poporului român din Maramureş”. [27] Până în 1920, Maramureşul a rămas unitar în perimetrul numit la începutul lucrării cuprinzând 157 comune locuite în mare parte de români. Din 1 920 Maramureşul de la nord de Tisa (6873 km2) a intrat în componenta Cehoslovaciei, în hotarul României rămânând doar 3381 km2 în stânga Tisei.

La Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia au participat şi delegaţi [37] ai satelor româneşti din Maramureşul de peste Tisa. În 14 noiembrie 1 918 s-au ales pentru a reprezenta oficial la Alba Iulia satele lor: D. Vereş, I. Simon, (din Apşa de jos); G. Stet, I. Marina (din Apşa de Mijloc); P. Cozar, V. Pop, C. Pavel, P. Bota, (din Slatina); A. Darabath, G. Simon (Biserica Albă). Învăţătorul I.Blitz din Slatina a reprezentat Reuniunea învăţătorilor din Maramureş iar I. Filip din Apşa de Jos şi M. Dan din Apşa de mijloc sunt trimişi cu ,,credenţionale”; la Alba Iulia. Când s-a proclamat ,,Trăiască România Mare de la Nistru până la Tisa”, maramureşenii au insistat să se revină şi de la tribună s-a strigat ,,Trăiască România Mare de la Nistru până dincolo de Tisa”.

Consiliul Diligent trimite în 3 ianuarie 1918 un memoriu lui Brătianu în care se spune că vechiul Maramureş se întindea până în Slovăcime şi cuprindea comitatele Ung, Bereg, Ugocea şi Maramureş. Se spunea că românii au început să emigreze din Bereg şi Ung de la 1354 când prinţul T. Koriatovici a schimbat cu Ludovic cel Mare moşia sa din Podolia în schimbul domeniului de la Muncaciu şi a adus în ţară pentru cultivarea moşiilor sale ruşi, înfiinţând pentru acestia biserică la Muncaciu. În 1310 Andrei III a adus la Visc, Teceu şi Câmpulung “hospesi”. Se mai menţionau luptele dintre episcopii de la Peri şi Muncaci (la 1498 regele Vladislav apăra dreptul episcopului din Peri). Aici unirea cu Roma a început din 1650.

ÎN REGIUNEA Transcarpatia din componenţa Ucrainei este incorporat nordul fostului voievodat Maramureş precum şi alte foste comitate care au gravitat spre Maramureş şi erau populate de români. De la începutul mileniului al II-lea şi până la sfârşitul celui de al II-lea război mondial (când nordul a fost cedat Cehoslovaciei) Maramureşul a rămas unitar având ca hotare Carpaţii Păduroşi, Munţii Rodnei, Lăpuşului, Iaşului şi Bârjabei până la Teceu în câmpia Tisei.

Deşi Maramureşul, puternică vatră a dacilor liberi (la sfârşitul sec. III d.H. Commodus strămută la sud de Someş 12.000 familii) [1] a rămas în afara Daciei romane, a fost totuşi puternic influenţat de cultura şi civilizaţia romană. Maramureşul e considerat ca patrie primitivă a limbii române literare de către N. Iorga în ,,Istoria literaturii religioase a românilor” unde susţine că Maramureşul a fost ,,Toscana“ românilor, că el ne-a dat limba literară. [2] Prima menţiune documentară a Maramureşului ca loc de vânătoare regală este din 1299 iar ca domeniu regal din 1231, cu toate că un document din 1445 aminteşte de o donaţie făcută unei familii de către Ştefan cel Sfânt, deci în jurul anului 1000. [3] Prima amintire a unui conducător local din Maramureş se face la 1299 când e pomenit Nicolaus Voivoda filius Mauricii. Mauriciu era comite de Ugocea şi Maramureş, dovadă că încă de pe atunci comitatele Ugocea şi Bereg din prelungirea Maramureşului gravitau spre acesta după cum vom vedea mai jos. [4]

Ghe. I. Brătianu a avansat ideea că Bogdan a încercat să obţină independenţa întâi pentru românii din Maramureş şi neputând-o realiza aici a dus-o la totală biruinţă în Moldova. Ca dovadă a mişcărilor revoluţionare ale lui Bogdan în Maramureş e faptul că încă de la 1343 el apare în acte regale ca ,,noster infidelis” şi că la 30 septembrie 1364 regina Elisabeta cedează în faţa acestor mişcări care se pare că au continuat dând diploma prin care reaşează pe românii din Bereg şi Maramureş în dreptul de a-şi alege liber voievodul.