Noaptea de 24 spre 25 decembrie 1989 mi-a dezvăluit populaţia Timişoarei în adevărata ei bunătate. Pe străzile oraşului erau aceiaşi oameni care au înfruntat blindatele cu braţele goale, iar, acum, cu ele pline de bucate împărţeau, din puţinul lor, hrană militarilor. Era noaptea de Crăciun…

Cât de iertători pot fi timişorenii...

Ei nu i-au ştiut şi încă nu-i ştiu pe cei care s-au ascuns în acei monştri blindaţi pentru a aduce, timp de câteva zile, moartea printre ei. Fără să bănuiască, i-au ospătat chiar şi pe cei care au tras asupra lor.

Timişorenii trăiau cu iluzia că armata, aceasta care este cu ei, în noaptea de Crăciun, nu va accepta în rândurile ei ticăloşii. Îi vedeam pe tineri cum stăteau, grupuri-grupuri, peste tot, ascunşi în umbra zidurilor, după trans-portoare sau tancuri, gata să ajute, acolo unde era nevoie, cu singura lor armă. Curajul.

Acei tineri îndrăzneţi mi-au dat tăria de a sădi modelul lor în armată. De aceea, a doua zi, când am revenit la unitate, am întocmit, împreună cu mai mulţi colegi, un “Apel” adresat Frontului Salvării Naţionale, prin care ceream trecerea imediată în rezervă a generalilor impli-caţi în reprimare. “Apelul”, semnat de 86 de cadre militare, a fost trims la redacţia ziarului “Renaşterea Bănăţeană”, (fost organ de presă al P.C.R., sub denumirea de “Drapelul Roşu“), unde, redactorul şef, de atunci, Ion Dancea, a refuzat publicarea sub motivul că “nu-i permite conştiinţa să aducă asemenea ofense bravilor noştri generali care au luptat şi luptă cu teroriştii pentru victoria revoluţiei..”

“Apelul” a fost adresat Frontului Salvării Naţionale, fără să bănuim intenţia conducă-torilor acestuia de a-i proteja pe cei vinovaţi. Scurgerea timpului a demonstrat că nu s-au rezumat la atâta, ci i-au promovat în funcţiile cele mai importante ale armatei şi, împreună, au refăcut vechea “unitate de monolit a Partidului Comunist”, susţinându-se unii pe alţii, ascunzându-şi reciproc ticăloşiile săvârşite în cei 45 de ani de dictatură comunistă şi, cu precădere, în tragicul decembrie 1989.

În dimineaţa zilei de 26 decembrie, auzim la radio discursul unui faimos politruc. Vocea este inconfundabilă. Se ghicea acelaşi patos cu care, in decembrie, ne îndemna să executăm întocmai ordinele comandantului suprem. Era nimeni altul decât  locotenent-colonelul Aurel Neron care, de această data, aducea elogii ostaşilor din garnizoană.

Îndrăzneala neobrăzată a ofiţerilor politici era ostentativă. Au început deja să iasă în mass-media. Şi-au întors imediat căciulile pe dos, schimbând doar denumirea termenilor: în loc de comandant suprem – revoluţie şi în locul “huliganilor” – terorişti. În rest, erau aceleaşi cuvinte rostite, cu câteva zile în urmă, pentru impulsionarea reprimării demonstranţilor.

An de an, cu ocazia comemorării eveni-mentelor din decembrie 1989, televiziunile prezintă mărturisirile unui ofiţer, mărturisiri luate “la cald”, în ianuarie 1990. Ceea ce nu ştie populaţia este faptul că acel ofiţer se numeşte Ungur Ioan, şi pe vremea aceea era ofiţer politic, chiar în regimentul din care făceam şi eu parte, şi anume UM 01185 Timişoara.

Acesta, ca şi Neron, fusese desemnat de comanda diviziei să iasă în mass-media. Să dezinformeze opinia publică, bineînţeles, cu sprijinul Televiziunii Române, implicată şi ea adânc în dezinformările de după 22 decembrie. Nu este de mirare că interviurile mediatizate de către Televiziunea Română sunt ale unor ticăloşi… dar să revenim la cazul nostru. Minciunile politrucului Ioan Ungur, sunt înfă-ţişate ca adevăruri, fiindcă imaginea prezentată pe micul ecran impresionează…

Un ofiţer ce pare sfârşit de oboseală, în urma “luptei cu teroriştii”, aşezat să-şi mai tragă sufletul pe o bornă kilometrică, povesteşte cu glas aproape stins cum că, în perioada 17-22 decembrie, regimentul nostru era atacat permanent de grupuri masive de indivizi care doreau să sustragă armament şi muniţie.

După încetarea luptei oarbe cu “teroriştii”, timp în care conducerea comunistă a ministerului apărării şi-a ţesut păienjenişul de minciuni, au început frământările în armată. Numirea generalului Nicolae Militaru în funcţia de ministru, care, la rândul lui, a reactivat o întreagă pleiadă de generali, a dus la agravarea stării de tensiune.

De asemenea, preluarea pu-terii politice a statului de către eşalonul doi al P.C.R. a generat confuzii şi stări de încordare în întreaga ţară. De ce acest eşalon doi a adus la conducerea armatei generaţii depăşite profesio-nal, dar comuniste, se explică prin încercarea de a demonstra că noua putere a acţionat în ilegalitate, la nivel naţional, inclusiv cu participarea armatei. Deci, păreau a fi singurii în drept să guverneze ţara.

Acţiunea a fost bine gândită şi a prins la public. Ieşirea la rampă cu nişte generali care nu au participat la reprimarea demonstranţilor, la acele momente fiind pensionari, a dat credi-bilitate ideii că militarii au fraternizat cu populaţia tocmai datorită unora dintre aceştia. Este fals! Fraternizarea a avut loc, de fapt, sub impulsul generaţiilor tinere din armată, care nu aveau habar de un oarecare Iliescu sau Militaru.

La nivel naţional, revoluţia a fost declanşată tot de generaţia tânără şi nu de eşalonul doi comunist, aflat acum, în anul ‘90 la putere. În această luptă între concepţii anti- şi procomuniste, în domeniul civil şi militar, pentru democratizare, (a unora), şi pentru menţinerea vechiului sistem, (a altora), s-au angajat, de o parte şi de cealaltă, cei din afara luptei, cuprinzând, astfel, toate categoriile so-ciale şi de vârstă.

În domeniul militar, situaţia este mult mai complicată. Regimul cazon nu a permis ieşirea din şabloane şi nici schimbul de opinii între unităţile militare, iar conducerea comunistă a armatei, recurgând la legile şi regulamentele militare, (pe care în decembrie în mod conştient le-a încălcat), obstrucţionează orice informaţie şi orice idee de reformare a sitemului militar.

Mai mult, propaganda care se face printre militari este procomunistă, deşi se afirmă public apolitismul armatei, o propagandă făcută şi prin invective aduse tuturor celorlalte partide politice, asociaţii apolitice şi publicaţii care iau atitudine împotriva neocomuniştilor din Frontul Salvării Naţionale. Inclusiv presa civilă este selctată. Abonamentele făcute în anul 1990 la ziarul “Adevărul”, fostul ziar comunist “Scân-teia”, profesenist în acea perioadă, urmăreau ca militarii să cunoască numai o anume orientare politică.

Odată cu prima decadă a lunii ianuarie, am început dialogurile mai clare cu conducerea armatei. În ziua de 8 ianuarie ’90, îl abordez pe şeful de stat major, proaspătul avansat la excepţional, de acum maiorul Ştefan Ştefan, cerându-i explicaţii asupra unor zvonuri, conform cărora el ar fi tras în demonstranţi. A început, ca de obicei, să-şi etaleze istericalele, deşi, până în ziua de 22 decembrie ‘89, pentru aceleaşi zvonuri, căpătase faima unui trăgător de elită, faimă pe care atunci nu a negat-o, nu a respins-o ca fiind neadevărată.

Era mândru de sine. Reprezenta un excelent exemplu pentru subordonaţi. A împuşcat, după cum se zvonea, un demonstrant… în frunte sau, cum spuneau soldaţii, “direct între ochi.”

Alarmat de ţipetele isterice ale maiorului Ştefan, comandantul a sosit la faţa locului şi aflând despre gravele acuzaţii aduse şefului de stat major, a raportat urgent comandantului diviziei.

În după amiaza acelei zile am fost chemat de către generalul Gheorghe Popescu, general care tocmai fusese reactivat şi pus în fruntea garnizoanei din Timişoara.

Generalul maior Gheorghe Popescu, (avansat în decembrie 1989 la gradul de general locotenent), nu mi-a făcut niciodată o impresie prea bună. Îl ştiam din anul 1976. Nu-i cunosc matrapazlâcurile despre care toată lumea vor-beşte şi pentru care, cu câţiva ani în urmă, a fost trecut în pensie. Ştiu doar că din punct de vedere militar nu prea strălucea. În schimb, în majoritatea cazurilor, îşi depăşea atriuţiile funcţionale, recurgând frecvent la jignirea subordoaţilor.

Poate că atât a învăţat pe timpul studiilor făcute în fosta U.R.S.S. De fapt, este o caracteristică definitorie a celor care şi-au petrecut câţiva ani la Moscova. Nici chiar domnul Ion Iliescu nu a infirmat regula. “Adăparea” celor care demonstrau în Piaţa Universităţii din Bucureşti ori  “Băi animalule”, expresie adresată unui ziarist, întăresc cele afirmate.

Ultima imagine pe care i-o păstram generalului Poescu data de câteva zile, când, practic, s-a făcut de râs în faţa regimentului. A încercat să ne informeze despre situaţia poli-tico-militară internaţională, dar, dovedindu-se a fi nepregătit, ne-a vorbit despre agricultura românească, de parcă armata, în viitor, obliga-toriu avea să ia locul fostelor C.A.P.-uri. Mai bine nu venea !

Am intrat în biroul generalului. Acolo se afla şi locotenent-colonelul Constantin Zeca, şeful de stat major al diviziei. Acesta, într-o muţenie desăvârşită, asista încruntat la dis-cuţie. Era supărat pe mine. Aflase că-i popularizam biografia de sergent.

Nici nu am terminat bine formula de prezentare la raport şi generalul Popescu a trecut direct la etalarea cunoştinţelor lui în materie de ameninţare, începând cu trecerea în rezervă şi culminând cu arestarea de către Procuratura militară, dacă mai îndrăznesc să acuz pe cineva din armată.

Răspunsurile mele nu i-au plăcut bătrâ-nului general, fiindcă i-am cerut ca, înainte de a mă aresta pe mine, să ordone mai întâi o anchetă pentru aflarea adevărului despre impli-carea armatei în evenimentele din decembrie ’89 şi, în primul rând, ar trebui să-i aresteze pe cei care au ordonat să se tragă în populaţie şi nu pe mine.

Spusele mele au fost considerate ca fiind “impertinente” şi, ca urmare, generalul m-a scos afară din birou, nu înainte de a mă ameninţa: “Dacă nu te astâmperi, va fi vai de tine!” Acele cuvinte nu am să le uit niciodată…

Am plecat de la divizie. Era deja întuneric. Colegul şi vecinul meu de bloc, maiorul Cornel Işpan m-a adus acasă cu maşina lui. Am coborât împreună din automobil şi am început să urcăm agale scările… Dintr-o dată, a început să se tragă asupra blocului. Din reflex, ne-am aruncat pe scări.

Gloanţele au ciuruit autoturismul cu care am venit, au pătruns prin geamurile clădirii, unele au rămas împlântate în uşi, în ziduri, producând panică în rândul locatarilor. Am avut noroc i-am spus colegului meu, gândindu-mă, totodată, la spu-sele generalului Popescu.

A doua zi, am raportat incidentul şi am solicitat să se ordone o anchetă asupra celor întâmplate. Generalul Popescu mi-a răspuns că sunt alte probleme mai importante de rezolvat iar incidentul produs “este sigur involuntar. Precis vreun militar din zonă o fi decsărcat arma din greşeală.” Motivaţia o consider şi acum ca fiind puerilă.  Nu a  fost nici o greşeală.

S-au tras prea multe cartuşe pentru a fi considerat un incident de manevrare involuntară a armei. De asemenea, de la sfârşitul lunii decembrie 1989 nu s-a mai tras nici un cartuş în oraş şi nici după acest aşa-zis incident. Nu s-a dorit nici măcar să se audieze militarii care aveau misiuni în zonă. Am făcut propriile investigaţii şi am aflat că militarii care păzeau „Casa Tineretului”, clădire aflată în vecinătatea locu-inţei mele, erau chiar de la unitatea din care făceam şi eu parte. Nici unul dintre aceştia nu a tras vreun un foc de armă. S-a dovedit că nu aveau deficit în muniţia alocată.

9 ianuarie 1990. Am primit ordin de detaşare la Consiliul Judeţean al Frontului Salvării Naţionale. Au vrut să mă îndepărteze din unitate. De fapt, m-au ajutat foarte mult, deoarece, în perioada detaşării, am luat contact cu adevăratul puls al mişcărilor sociale şi politice din judeţ. Am asistat la lupta pentru puterea politică şi administrativă. În acele momente am înţeles rolul deosebit pe care îl are armata în manevrele politice şi, îndeosebi, pre-judiciile grave aduse democraţiei prin folosirea acesteia, de către puterea politică, mai ales în situaţia confuză de atunci.

Puciul militar din ianuarie 1990 prin care s-a luat conducerea judeţului Timiş, nu a fost organizat de generalul Gheorghe Popescu, ci a fost ordonat de conducerea provizorie a sta-tului, speriată de amploarea manifestaţiilor anticomuniste ce aveau loc în Timişoara, mani-festaţii care puteau genera schimbări radicale în întrega ţară.

Spiritul Timişoarei şi al eroilor căzuţi pentru libertate încă nu era terfelit şi batjocorit de către guvernanţi, cum s-a întâmplat ulterior, şi, deci, reprezenta un pericol major pentru eşalonul doi comunist, dacă se extindea la nivel naţional. De aceea, armata din garnizoană a reprezentat un paravan pentru desăvârşirea jocurilor politice criptocomuniste.

Cu câteva ore înainte de a se anunţa oficial hotărârea de preluare a conducerii judeţului de către armată, s-a încercat incitarea la violenţă. Nişte indivizi, presupuşi a fi băuţi, şi-au făcut loc prin mulţime, vrând să intre cu forţa în clădirea prefecturii. În aceste condiţii, am luat decizia de a vorbi demonstranţilor şi, în discursul rostit atunci, am arătat pericolul acţiunilor violente şi am cerut mulţimii să-i îndepărteze din mijlocul lor pe cei care sparg geamurile şi lovesc soldaţii. Oamenii au înţeles şi s-au conformat. Cei violenţi au dispărut ca prin farmec.

Intervenţia mea a fost catalogată de generalul Popescu ca fiind iresponsabilă, întru-cât, fără existenţa unor manifestări violente, “se periclita ordinul primit conform căruia armata trebuia să preia conducerea administrativă a judeţului” şi, de asemenea, după părerea gene-ralului, “militarii din clădirea Prefecturii aveau misiunea de a apăra instituţia şi nu de a dialoga cu derbedeii.” Am rămas uimit. Era, parcă trasă la indigou, una din zilele tragice ale Timişoarei. S-a vrut declanşarea violenţei, ca, apoi, să se intervină în forţă asupra demonstranţilor aflaţi în faţa Prefecturii, deturnându-se, în acest mod, cererile justificate ale oamenilor.

Manevra folosită în Timiş de Frontul Salvării Naţionale, prin conducerea interimară a armatei, a fost rapidă şi bine gândită. Cu aju-torul cadrelor militare s-au făcut alegeri locale în judeţ, liniştind oamenii pentru o perioadă destul de îndelungată. Deşi alegerile au avut un caracter democratic iar rezultatele acestora au dus la o organizare administrativă mai bună, acest fapt nu a împiedicat conducerea fesenistă în lupta pentru consolidarea puterii.

Ceauşescu nu a reuşit să impună pre-luarea puterii în judeţ de către armată, deşi a intervenit cu tancurile. În schimb, F.S.N.-ul a reuşit. Cei care au ordonat însângerarea Timi-şoarei şi cei care au făcut-o efectiv, instaurau acum “democraţia originală ”.

În vederea alegerilor administrative, eu am primit misiunea de a mă ocupa de Întreprinderea de morărit şi panificaţie din judeţ. Activitatea desfăşurată a fost dificilă. Oamenii erau împărţiţi în tabere diferite. Uni-tatea cu care au înfrânt o tiranie se destrăma. Au uitat de cei mai periculoşi nomenclaturişti, de cei din conducerea statului. Au crezut că problema comunismului se rezolvă definitiv dacă secretarul de partid din întreprindere şi directorul vor fi înlăturaţi. Nu mai rezonau cu starea de spirit a unora mai lucizi, dar din ce în ce mai puţini, care făceau eforturi disperate de a-i aduce din nou la realitate.

S-a avansat ideea alegerii conducerii administrative până la nivel naţional. A fost o iluzie… Alegerile pornite de jos în sus s-au întâlnit, pe o treaptă nesemnifica-tivă, cu puterea comunistă care, reuşind să se reorganizeze rapid, a cuprins în sfera sa toate actele decizionale până la nivel judeţ, muni-cipiu, comună. De la aceste trepte în sus, obstrucţia comunistă era unitară, în schimb, la treptele inferioare, frământările oamenilor, ne-mulţumirile au dus la dezbinare, permiţând pătrunderea tentaculelor eşalonului doi comu-nist, prin minciuni şi promisiuni.

Îmi amintesc de prima şedinţă a auto-intitulatului „Consiliu militar judeţean”. Cu acea ocazie, ni s-a cerut, cu prioritate, consti-tuirea Consiliilor Frontului Salvării Naţionale în întreprinderi, până la nivelul atelierelor şi schimburilor de lucru, (practic, nişte celule de partid, ca pe vremuri). După constituire, cu girul şi în prezenţa noastră, a militarilor, celu-lele feseniste trebuiau să confirme sau să infirme conducerea administrativă.

Ideea, pusă în practică de marea majoritate a cadrelor militare participante, a creat cetăţenilor iluzia că Frontul Salvării Naţionale este singurul care poate aduce democraţie şi bunăstare, singurul care-i poate scăpa de cei care au făcut abuzuri şi nedreptăţi. Viitorul partid politic, F.S.N.-ul, câştiga teren prin mijloace perfide, antrenând şi armata.

Chiar dacă, ulterior, toate “celulele de partid feseniste” din întreprinderi au fost desfiinţate, a rămas ideea politică a Frontului, idee care a permis comuniştilor să preia din nou puterea prin alegerile de la 20 mai 1990. Să nu omitem faptul că, în timp ce Timişoara se preocupa de alegeri, la 29 ianuarie 1990 minerii au descins prima dată la Bucureşti.

În Timişoara, aseme-nea acţiuni violenţe nu puteau fi înscenate. Din acest motiv s-a preferat viclenia. Deşi nu era normal, dar dacă s-a făcut totuşi apel la arma-tă, ar fi trebuit ca aceasta să ia conducerea în Bucureşti, fiindcă acolo aveau loc acţiuni extrem de violente. Era contrar democraţiei, a afirmat domnul Petre Roman, la o discuţie cu membrii Comitetului de Acţiune pentru Demo-cratizarea Armatei. Pentru judeţul Timiş şi îndeosebi pentru Timişoara nu a fost contrar democraţiei.

Evenimentele care au urmat au dovedit că, pentru puterea post revoluţionară, democra-ţia a înseamnat violenţa împotriva celor care îndrăzneau să conteste noua guvernanare neocomunistă.

Ca observator direct, având o imagine conturată a societăţii în ansamblul ei, am căpătat certitudinea că armata redevine instru-mentul pe care un partid politic, în speţă Frontul Salvării Naţionale, îl folosea pentru a-şi menţine sau câştiga privilegiile de guvernare, certitudine amplificată de crezul politic profese-nist manifestat făţiş, în toate ocaziile, de toţi comandanţii de pe toate treptele importante ale ierarhieie militare, când ar fi fost firesc să se menţină în neutralitate.

De aceea, trebuia acţionat, ferm şi unitar, pentru scoaterea armatei din diferendele politice şi sociale, iar materializarea acestui mare deziderat se putea face numai prin înlocuirea conducerii Minis-terului Apărării Naţionale. În acest fel se rezolva democratizarea şi în primul rând depolitizarea armatei.

De asemenea, democratizarea sistemului militar trebuia pornită, concomitent, de la cei doi poli, (minister-unitate), şi, indiferent de punctul de întâlnire, am fi consemnat o mare realizare. În acest sens, pentru a atrage atenţia opiniei publice, militare şi civile, asupra persoa-nelor care conduc destinele organismului militar, am trimis spre publicare un articol, (apărut la 28 ianuarie 1990, în săptămânalul Gazeta de Vest), cu următorul conţinut :