“Armata in Timişoara şi-a făcut exemplar datoria!“......20 Decembrie 1989. Se întoarce tătucul Ceauşescu din Iran. Comanda armatei este disperată. Timişoara devenise un vulcan uman, trupele vociferează, iar unii dintre militari refu-ză executarea ordinelor…S-a hotărât, atunci, într-o încercare demenţială, să se execute o lovitură fulgerătoare asupra Pieţei Operei, să o cucerească, apoi să împânzească toate cartierele cu patrule mobile, înarmate, şi să pună, astfel, stăpânire pe oraş. Numai aşa se pot prezenta la “tătucul” Ceauşescu, au conchis mai marii armatei, fără să bănuiască surpriza ce li se pregătea…

Împotriva voinţei lor, miltarii sunt scoşi cu toţii în oraş. Coloane de blindate se apropie, ameninţător, din toate părţile, spre sutele de mii de oameni aflaţi în Piaţa Operei… Deodată, pe traseu, alte grupuri de demonstranţi care afluiau spre Piaţa Operei se apropie temători de blindate, scandând “Armata e cu noi!” Spre disperarea şefilor, comandanţii de companii şi de plutoane au lăsat şi au încurajat cetăţenii să să se apropie şi, fără să ţină seama de eventuale consecinţe, au ordonat coloanelor de blindate şi de militari să se oprească. S-au făcut culoare de trecere spre Piaţa Operei. Au fost primele culoare spre democraţie…

Demonstranţii au prins curaj şi, cu steaguri a căror emblemă a fost decupată, s-au urcat pe transportoare, pornind împreună, militari şi civili, într-un marş irezistibil. Acum ar fi trebuit scos drapelul de luptă, “tovarăşi” generali! Numele voievodului Mircea să fie aclamat şi venerat. Nu batjocorit ca în ziua de 17. Situaţia creată îl obligă pe general-maiorul Ştefan Guşe să ordone retragerea imediată a trupelor în cazărmi. Panicat de întorsătura evenimentelor, generalul precizează comandanţilor de unităţi: “luaţi toate măsurile posibile ca nu cumva militarii să rămână în oraş alături de demonstranţi. Să se facă apelul nominal şi să se raporteze urgent situaţia. Este foarte periculos, pentru acţiunile viitoare, dacă soldaţi înarmaţi trec de partea celor care demonstrează.”

Fraternizarea armatei cu populaţia Timişoarei dovedea amploarea pe care a luat-o mişcarea anticomunistă. De aceea, ticăloşii au decis ca “focarul din Piaţa Operei” să fie lichidat imediat, indiferent de victime. Orice întârzâiere devenea fatală pentru dictatură. Se hotărăşte să se intervină în Timişoara cu alte trupe, din alte localităţi, fiindcă acele trupe nu cunoşteau nimic despre situaţia din oraş şi nici nu le va fi dată ocazia s-o cunoască. Vor trage de la distanţă în manifestanţi.

Armata se retrage, în sfârşit, în cazărmi. Acolo unde îi este locul, însă, culmea, pentru a facilita aducerea altor unităţi militare, armata “rebelă” din Timişoara trebuia îndepărtată şi, ca atare, conducerea superioară hotărăşte punerea în aplicare a “Planului alarmei de luptă Radu Cel Frumos”, lucru ce ar fi trebuit înfăptuit în data de 17.

Regimentul nostru a primit deja misiunea, înscrisă în acel plan, de a ocupa cu parte din efective raionul de mobilizare, iar cu altă parte aliniamente de apărare spre graniţa de vest. Plecarea armatei ar fi lăsat populaţia Timişoarei să fie măcelărită de trupele venite din cine ştie ce localităţi. Încolonaţi, gata de plecare, zeloşii aşteptau ordinele de deplasare. Celelalte cadre se adună în grupuri şi discută aprins. Au hotărât să nu plece. Ştiau că la graniţa de vest a României nu este nici un pericol.

Comanda unităţii a intrat în panică. S-a raportat imediat la eşaloanele superioare. De teama unei revolte militare, care s-ar fi lăsat sigur cu arestarea comandanţilor şi a ofiţerilor politici, s-a hotărât rămânerea trupelor în cazarmă şi, totodată, renunţarea la aducerea şi folosirea în Timişoara a altor unităţi  militare. Singurul din comanda unităţii, căpitanul Ştefan Ştefan nu înţelegea ce se întâmplă. Umbla ca zăbăucul prin cazarmă. Îl căuta pe ofiţerul care a permis primul punerea steagului fără emble-mă pe transportorul blindat.

Gestul, măreţ pentru noi, era considerat de el ca  fiind “cea mai ruşinoasă pată pusă pe haina de ostaş.” Eu îl înţeleg. În ceea ce îl priveşte, onoarea şi dem-nitatea militară reprezentau ataşamentul faţă de P.C.R. şi faţă de cei care i-au înlesnit ocuparea funcţiei de şef de stat major de regiment.

De altfel, “pentru faptele eroice din perioada 17-20 decembrie 1989”, aşa suna comunicatul, a fost primul ofiţer, din unitate, avansat la excepţional, la gradul de maior. Doar şi-a făcut “datoria”… Dacă ar fi fost mai mulţi ca el, ne-am fi “lăfăit” şi acum în “epoca de aur”. Nu este singurul beneficiar. Nomenclatura comunistă din armată, rămasă în funcţii după revoluţie, a avansat la excepţional şi pe toţi activiştii de partid. Probabil pentru modul în care ne impulsionau să-i terminăm mai repede pe “huliganii timişoreni “.

Se ordonă rămânerea în cazarmă şi disiparea pe subunităţi. Nu după mult timp, suntem adunaţi pe platou. Comanda unităţii se comportă de parcă ar trăi pe altă lume. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit, ne transmite mulţumiri din partea minstrului Vasile Milea… doar pentru perioada 17-19 decembrie. Ziua de 20 se consideră a fi “o rătăcire de moment, datorită surmenajului şi, ca atare, conducerea de partid şi de stat are încredere în noi, în patriotismul nostru şi este convinsă că ne vom reveni şi că nu vom permite continuarea acţiunilor menite a destrăma orânduirea clădită de victorioasa clasă muncitoare.”

De data aceasta, au ieşit din bârlog, foarte revoltaţi, greii partidului din armată. Astfel, adjunctul lui Ilie Ceauşescu, colonelul Teodor Ardelean şi colonelul Gheorghe Roată, secreta-rul consiliului politic al diviziei din Timişoara, urmăreau încruntaţi, de la mică distanţă, derularea adunării. Au venit la regimentul nostru pentru că acesta reprezenta cea mai puternică forţă armată din localitate.

Colonelul Roată era galben. Scund de statură, părea şi mai mic prin alăturarea cu fizicul masiv, bine hrănit, al colonelului Ardelean. Gata să ne sfâşie pe toţi, dar extrem de prudent la gesturile marelui stăpân, Roată ne privea agitat. I se putea citi pe faţă docili-tatea. Se simţea vinovat faţă de conducerea superioară a partidului. Nu se vedeau roadele muncii politice pe care el o gestiona. Era îngrozit de pierderea confortabilului scaun de politruc. Sigur, şeful lui, colonelul Ardelean, i-a dat de înţeles că va fi destituit dacă nu reuşeşte să mobilizeaze militarii în scopul lor, al comuniştilor.

Activiştii de partid şi fidelii dictaturii se îmbulzeau să ia cuvântul. Doreau să fie remar-caţi, să fie auziţi de marele politruc prezent, colonelul Ardelean, că “ei sunt trup şi suflet pentru partid, că sunt în stare să îndeplinească prompt ordinele primite. Ei nu fac parte dintre cei care au pactizat cu demonstranţii. Ei sunt şi vor rămâne la datoria ordonată de partid, apărarea cuceririlor revoluţionare ale socialismului.” Era singurul mare adevăr spus de politruci şi de acoiţii acestora.

Au rămas fideli dictaturii comuniste până în ultima clipă. Demonstranţii din Piaţa Operei nu cunoşteau despre atitudi-nea acestor neisprăviţi, nu cunoşteau faptul că Timişoara, abia declarată liberă de dictatura comunistă, era încă ameninţată de minţile bolnave ale unor ticăloşi. Adunarea se încheie cu strigătele disperate ale politrucilor, “Ceauşescu P.C.R.!”, secondaţi de un grup de soldaţi, aduşi special pentru a da impresia că lozinca este scandată de toţi cei prezenţi la adunare. Plecăm spre birouri, scârbiţi de ridicolul situaţiei. Nici unul dintre ofiţerii politici nu vrea să înţeleagă un lucru destul de simplu: au pierdut controlul asupra nostră, chiar dacă participăm la toate adunările lor propagandistice.

Seara de 20 decembrie ne găseşte în jurul televizoarelor. Îl ascultăm pe Ceauşescu cum decretează starea de necesitate pe întreg terito-riul judeţului Timiş şi, de asemenea, cum transmite mesaj de felicitare către fidelii subor-donaţi: “Armata în Timişoara şi-a făcut exemplar datoria”.

Aprecierile erau făcute de însuşi coman-dantul suprem şi ofiţerii politici nu puteau să permită ca vreunul dintre noi să se îndoiască de justeţea celor spuse de Ceauşescu, fiindcă ei se ştiau a fi printre cei ce îşi făcuseră exemplar datoria. De aceea, cu o patimă ajunsă în pragul demenţei, încercau să ne facă să înţelegem, o dată pentru totdeauna, că în Timişoara, “încă acţionează elemente turbulente maghiare, care, prin acţiunile lor, diversioniste, vor să faciliteze cucerirea Ardealului, iar în Piaţa Operei sunt doar derbedeii şi borfaşii societăţii.”

Chiar şi greva generală, declanşată în toate întreprin-derile din Timişoara, o interpretau într-un mod hilar, spunând că, de fapt, “muncitorii au ieşit în stradă pentru a protesta împotriva celor adunaţi în Piaţa Operei şi nicidecum pentru a-l contesta pe toa’şu’ Ceauşescu”. Cu asemenea imbecilităţi era greu de luptat, aşa că i-am lăsat să vor-bească cât poftesc. Subiectul era neinteresant. Gândurile şi speranţele noastre zburau deja către Bucureşti…

Neliniştea  Generalilor-Nicolae DURAC

Nota redacţiei : Nu puteţi publica lucrarea decît cu acordul expres al autorului.......mesagerie web: http://www.universulromanesc.eu/daciiliberi/contact/4-cutia-postala-electronica-sas-de-transfer/4-nicolae-durac.html