Până la o nouă întâlnire programata a avea loc la întâi martie cu premierul Petre Roman, perioada care a urmat a fost marcată de demisia generalului Nicolae Militaru şi numirea, la 17 februarie 1990, a generalului Victor Athanasie Stănculescu în funcţia de ministru al apărării

Vestea a bulversat mişcarea C.A.D.A. din Timişoara. În “Apel”, noi am cerut numirea unui ministru civil. De asemenea, puterea politică a dat curs favorabil doar cererii de demitere din funcţia de minstru a generalului Militaru, nu şi a ministrului de interne, generalul Mihai Chiţac, fapt ce dovedea, în mod ostentativ, intenţiile dubioase ale puterii, iar prin numirea lui Stănculescu, organismul militar se alinia şi el la vrerea guvernanţilor, să aibă în fruntea sa un torţionar.

Numai în acest fel se puteau proteja cei vinovaţi de reprimarea demonstran-ţilor din decembrie şi, în primul rând, trebuia păstrat secretul asupra scenariilor gândite şi puse în aplicare după 22 decembrie 1989, scenarii care au impus prin forţă, fără să intereseze numărul de victime, preluarea puterii politice de către eşalonul doi comunist.

Vina, în acest sens, o poartă exclusiv conducerea armatei, devenită actorul principal în scenariul de menţinere a stării de conflict armat, în special în Bucureşti.

Era singura modalitate de a accede la putere a eşalonului doi comunist, fără a fi conturbată de manifestaţii potrivnice, astfel că, în locurile unde se auzeau lozinci anticomuniste intervenea armata şi împrăştia mulţimea,  executând  chipurile  foc  asupra aşa-zişilor terorişti.

Doar zona balconului celor desemnaţi să ia puterea era ferită de atacul “terorist”. În rest, se trăgea peste tot, de parcă “teroriştii” nu ar fi ştiut că suprimarea condu-cătorilor reprezenta cel mai eficace mod de a împiedica normalizarea situaţiei politice create prin “fuga” lui Ceauşescu.

Chiar şi în sânul pleiadei comuniste se încerca suprimarea celor care nu făceau parte din joc. Pe holurile tuturor etajelor clădirii, cu excepţia celui în care se afla biroul grupului domnului Iliescu, “teroriştii” produceau panică.

*

Odată cu numirea generalului Victor Stănculescu, în funcţia de ministru al apărării, încep primele disensiuni în mişcarea C.A.D.A. Majoritatea iniţiatorilor mişcării a fost împotriva deciziei de numire. Motivaţia împotrivirii era bine argumentată. Stănculescu era exponentul notoriu al celor care au tras asupra populaţiei şi acceptarea lui în fruntea armatei însemna, în fapt, că acţiunile întreprinse de C.A.D.A. au avut drept scop doar ascunderea adevărului şi nimic altceva.

Percepută iniţial ca element de stabilitate pentru organismul militar, mişcarea C.A.D.A. devenea, acum, un element destabilizator pen-tru societatea civilă, întrucât, prin acceptarea generalului Victor Stănculescu, se transforma în paravanul în spatele căruia se permitea, în mod oficial, intoxicarea opiniei publice cu minciuni referitoare la decembrie 1989, se permitea falsificarea istoriei.

Totodată, cererile din “Apel” au devenit false dispute politice, dispute transferate şi societăţii civile, în funcţie de opţiunile politice ale populaţiei.

*

Săptămânalul “Armata Poporului” a des-cris pe larg numirea noului ministru. Interviuri cu numeroşi comandanţi care, acum, sărutau înfocaţi mâna noului protector, deşi cu câteva zile în urmă au trimis adeziuni pentru men-ţinerea generalului Militaru, iar în decembrie 1989 aduceau osanale lui Ceauşescu. Este prezentată, de asemenea, festivitatea de inves-tire a generalului Stănculescu în funcţia de ministru ca fiind “primită cu satisfacţie, departe de a fi o manifestare formală, circumstanţială, aplauzele au exprimat bucuria armatei, consti-tuind o dovadă de acceptare, de încredere.”

Ceea ce nu ştia opinia publică era faptul că, la acea adunare de investire, au fost prezenţi şi au aplaudat în delir comandanţii de mari unităţi şi unităţi, foştii secretari ai con-siliilor politice din armată şi nicidecum membrii mişcării C.A.D.A., deşi, ulterior, un grup, denumit de presă ca fiind “grupul moderat al CADA”, a devenit susţinătorul lui Stănculescu. De fapt, etichetarea a fost atribuită de forma-torii de opinie cu orientare neocomunistă. Cei care nu îl susţineau pe Stănculescu trebuiau percepuţi ca fiind extremişti.

*

17 februarie 1990. Adunarea iniţiatorilor mişcării C.A.D.A., pricinuită de numirea ministrului apărării, deşi a fost furtunoasă, a decis ca până la întâlnirea cu premierul să dovedim unitate şi să nu contestăm încă, în mass-media, persoana generalului Stănculescu.

*

23 februarie 1990. Suntem convocaţi de ministrul Stănculescu. Aflase că nu era dorit de majoritatea militarilor timişoreni, fapt ce se preconiza a fi extrem de periculos pentru el. Trebuia să acţioneze rapid şi eficient. Ghipsul nu mai era la modă. A iniţiat, în schimb, o întrunire cu membrii C.A.D.A., sub pretextul că este necesar “să analizăm şi să găsim, împre-ună, soluţiile benefice pentru viitorul organis-mului militar.”

Cu abilitatea-i caracteristică, Stănculescu reuşeşte să îi contacteze pe câţiva membrii C.A.D.A. din Timişoara. Îi aduce pe aceştia la Bucureşti cu două zile înainte de întrunirea oficială. Fin psiholog, îşi dă seama de dorinţa acestora de a fi consideraţi liderii mişcării din armată şi, convins că îi va putea folosi în jocurile sale viitoare, le satisface orgoliul.

În plus, Stănculescu îi pune în contact cu ofiţeri din conducerea ministerului, formând împre-ună, “gruparea Stănculescu”, grupare care pornită chiar din interiorul mişcării C.A.D.A. i-a permis să se substituie acesteia.

Întrunirea a fost un triumf neaşteptat pentru Victor Stănculescu. “Liderii” au întocmit listele cu participanţii, astfel că susţinătorii ministrului au umplut sala. Nu erau scaune îndeajuns pentru ei. Unii stăteau în picioare. De asemenea, înscrişii la cuvânt au pus în discuţie numai probleme de ordin material. Nu a lipsit nici discursul destinat susţinerii ministrului.

Maiorul Octavian Chiriac considera că “gene-ralul Stănculescu este singurul care ne poate ajuta în democratizarea armatei şi, în primul rând, să-i dăm şansa omului de a se reabilita faţă de timişoreni.” Halal reabilitare!

Îmbătată de succes, “gruparea Stăncu-lescu” nu sesizează intenţia minstrului de a compromite, cu ajutorul ei, mişcarea C.A.D.A. Nu percepe jocul perfid în care este antrenată, astfel că, ulterior, mulţi dintre ofiţerii grupării, unii în momentul când au devenit nefolositori, alţii în momentul în care şi-au dat seama că sunt folosiţi pentru ascunderea adevărului despre decembrie 1989, au fost trecuţi treptat în rezervă de chiar “prietenul” lor, maestrul Stănculescu.

La 25 februarie 1990, “gruparea Stăncu-lescu”, deşi minoritară, a dat, în numele C.A.D.A., primul său comunicat, laudativ la adresa ministrului, fără să consulte şi poziţia majoritatăţii.

*

1 martie 1990. Înaintea întâlnirii programate pentru ora 12.00 cu premierul Petre Roman, într-o sală din incinta Ministerului apărării, participanţii au un ultim schimb de opinii. În pofida împotrivirii ministrului armatei, erau prezenţi şi mulţi ofiţeri din afara “grupării Stănculescu“.

Au  apărut  pe  scenă  figuri  noi,  precum  locotenet-colonelul Mircea Chelaru, încadrat într-o mare unitate militară din Bucureşti şi locotenent-colonelul Ioan Bărbuţă, ofiţer în Di-recţia Cadre şi Învăţământ.

Primul ne-a vorbit despre rolul armatei în societate şi cum trebuie prevăzut acesta în constituţie, cât şi despre crearea unui organism prin care să se asigure protecţia cadrelor militare. A vorbit frumos şi la obiect, însă ideile au rămas la stadiul de intenţie. Locotenent-co-lonelul Mircea Chelaru, prin pregătirea pe care o avea şi prin gândirea sa novatoare, aerisită de conservatorismul cazon, ar fi putut acţiona be-nefic pentru democratizarea reală a sistemului militar, dar conştiinţa i-a jucat feste.

Dorinţa de a accede pe treptele ierarhiei militare a cântărit mai mult, aşa că şi-a abandonat chiar şi propriile idei. A acceptat funcţia de ataşat militar în Orientul Mijlociu. Probabil că a exis-tat şi teama de a deveni şomer, statut acordat cu atâta uşurinţă de ministrul Stănculescu ofiţerilor incomozi.

Cel de al doilea nou venit, locotenent-co-lonelul Ioan Bărbuţă, s-a dovedit a fi omul ministrului, iar comportamentul său faţă de ceilalţi participanţi îl desemna deja ca fiind unicul lider al “grupării Stănculescu”. Acesta ne-a vorbit despre “eforturile depuse cu atâta trudă de ministrul apărării pentru a depăşi barierele pe care o serie de generali le pun în calea democratizării sistemului militar”.

Discursul rostit de trepăduş a făcut mai mult un deserviciu ministrului, fiindcă Stăncu-lescu părea a fi şi incompetent, însă mulţi dintre noi ştiau că nu este aşa. Pentru a-şi atinge propriile scopuri, ministrul Stănculescu îşi folosea prerogativele funcţiei cu eficienţă şi eficacitate. Nu ar fi putut să-i stea în cale vreunul dintre generali.

Locotenent–colonelul Ioan Bărbuţă a fost cel care a adus mari deservicii mişcării C.A.D.A., a fost cel care a reuşit să-l protejeze pe Stănculescu de toate atacurile provenite din rândul armatei. Şi datorită lui ticăloşii au rămas în funcţii de comandanti.

*

1 martie 1990. Ora 12.00. În aceeaşi sală, unde am aşteptat timp de trei zile întrevederea cu domnul Ion Iliescu, au început discuţiile cu premierul.