Adunarea de la Casa Armatei a însemnat declanşarea aşa numitului “fenomen CADA”. Mânuşa a fost aruncată. Cale de întoarcere nu mai exista. Eram conştienţi de puterea nomen-claturii comuniste, dar şi fermi s-o înfruntăm. După părăsirea încăperii de către generalul Popescu şi acoliţii săi, aviatorii au prezentat concluziile şi propunerile lor. Noi, cei din trupele de uscat, având o coloratură diversificată de specialităţi militare, între care tronează şi obstrucţionează infanteria, abia reuşisem să ne întrunim şi nu aveam  propuneri  finalizate.

Discuţiile s-au purtat în jurul punctului cheie. Ofiţerul în diverse ipostaze. Ofiţerul activist de partid, ofiţerul comandant, dar compromis, ofiţerul implicat în reprimarea demonstranţilor şi, în final, s-au conturat modalităţile de înlăturare şi de înlocuire a acestora cu ofiţeri competenţi, ca prim pas în procesul de democratizare a armatei.Ideile rezultate şi unanim acceptate de cei prezenţi au fost înscrise într-un caiet, urmând ca a doua zi să fie discutate din nou în forma pe care maiorul Octavian Chiriac şi locotenent-co-lonelul Cornel Şurcu s-au angajat să le-o dea.

9 februarie 1990. În cazarmă, comanda unităţii şi foştii ofiţeri politici făceau propagandă articolului lor, apărut deja în cotidianul “Renaşterea Bănăţeană”, şi cereau imperativ celor prezenţi la adunare să nu se alăture “indisciplinaţilor care se întrunesc la Casa Arma-tei, pentru că aceştia acuză armata că ar fi produs victime în rândul populaţiei.”

Modul în care erau răstălmăcite acţiunile noastre m-a înfiorat. Aceiaşi ofiţeri (care în decembrie înfierau “huliganii”) ne-au luat pe noi în primire. Am intervenit şi am invitat perso-nalul militar la întâlnirea care va avea loc în după-amiaza acelei zile, pentru a se convinge de buna intenţie a “indisciplinaţilor”, fiindcă nu armata este acuzată ci fosta conducere politico-miltară a acesteia, conducere care acum şi-a schimbat doar denumirea.

La ora 17, ne-am întâlnit din nou, într-un număr mai mare, la Casa Armatei, însă, toate sălile erau încuiate din ordinul generalului Popescu. Un grup de ofiţeri s-a deplasat la comandamantul diviziei, unde, locotenent-colo-nelul Şurcu l-a mai întrebat încă o dată pe general dacă a aflat, totuşi, că Ceauşescu a murit. În fine, s-a primit aprobarea întrunirii într-o sală care s-a dovedit a fi prea mică pentru participanţi.

Maiorul Octavian Chiriac a dat citire “Apelului” care, discutat punct cu punct, corectat şi modificat unde a fost cazul, a căpătat următoarea formă :

“ APEL

1. Stabilirea adevărului privind rolul armatei în Revoluţie, în special în perioada 16-20 decembrie 1989 în Timişoara.

2. Desfiinţarea actualei structuri a armatei şi înlocuirea ei cu noi structuri care să ţină seama de specificul armei.

3. Restructurarea învăţământului militar pe principii care să corespundă următoarelor ce-rinţe:

- şcolile militare de ofiţeri să fie transfor-mate în institute de învăţământ superior, cu durata de 4 ani, iar programa să fie elaborată de comun acord cu Ministerul învăţământului, astfel ca, la absolvirea institutului, ofiţerii să aibă o echivalare cu pregătirea în institutele de învă-ţământ civil.

-  şcolile de maiştri-militari, de subofiţeri să aibă o structură asemănătoare şcolilor postli-ceale, iar programa de învăţământ să fie stabilită de comun acord cu Ministerul învăţământului, astfel ca, la absolvirea şcolii, să poată avea echivalarea cu şcolile de profil postliceale.

4. Restudierea statutului elevului de Liceu militar, în sensul adoptării lui la cerinţele democraţiei.

5. Introducerea de urgenţă a informaticii în armată, la toate nivelurile.

6. Revizuirea noţiunilor de secret în armată.

7. Stagiul militar să fie redus la 12 luni.

8. Fiecare armă să facă propuneri concrete de restructurare şi de drepturi specifice, prin consultarea fiecărui colectiv de militari.

9. Desfiinţarea Direcţiilor şi a Birourilor de educaţie patriotică din armată.

10. Deputaţii care reprezintă armata să fie aleşi prin vot direct, universal, secret, ca şi cei din viaţa civilă.

11. Revizuirea statutului cadrelor militare din armată, în raport cu noile cerinţe demo-cratice.”

*

10 februarie 1990. Aplul a fost citit în toate unităţile militare din garnizoană.

În după-amiaza aceleeaşi zile, ne-am adunat din nou la Casa Armatei, pentru a găsi o formulă adecvată dialogului cu eşaloanele superioare. În urma discuţiilor, cei prezenţi au hotărât înfiinţarea Comitetului de Acţiune pentru Democratizarea Armatei (C.A.D.A).

Între timp, un aviator, abia sosit, ne-a anunţat că a primit, de la colegii din Bucureşti, informaţia potrivit căreia ministrul apărării va trimite, în 11 februarie, deci, a doua zi, o echipă care să oprească, prin orice mijloace, acţiunile noastre.

Ştiind capacitatea puterii comuniste de a fabrica zvonuri şi de a eticheta contestatarii, grupul de iniţiativă a ajuns la concluzia că “Apelul” trebuie difuzat în mass-media, pentru ca opinia publică să afle adevăratele noastre cereri şi, de asemenea, pentru a ne proteja de furia celor care doreau să ascundă faptul că şi în armată sunt frământări legate de viitorul nostru, al tuturor.

Odată hotărârea luată, o parte dintre noi ne-am deplasat la “Televiziunea Liberă Timişoa-ra”, post local nou creat, unde am găsit sprijin şi, în noaptea de 10 spre 11 februarie ’90, “Apelul” a fost citit, de către subsemnatul, în faţa telespectatorilor timişoreni. Grupul plecat la redacţia ziarului “Renaşterea Bănăţeană” a fost categoric refuzat, în schimb a găsit înţe-legere la gazeta “Timişoara”, gazetă care a pre-luat “Apelul” şi l-a publicat a doua zi în paginile sale.

11 februarie 1990, spre seară. Evenimentele se precipită. Prin sistemul de legături, stabilit între noi, am fost anunţaţi despre sosirea în garnizoană a temutei echipe ministeriale, compusă din generali şi ofiţeri superiori ai Comandamentului aviaţiei militare. Şeful echipei era general-locotenentul Dumitru Puiu, fost comandant al diviziei de aviaţie din Timişoara. Cei sosiţi aveau misiunea să oprescă, chiar prin constrângere, acţiunile aviatorilor, pentru că aceştia sunt cei mai periculoşi. S-au dovedit întotdeauna a fi foarte uniţi. Aprecierea era justă iar teama comuniştilor era îndreptăţită. Ulterior, pe timpul când ne aflam în sediul guvernului, aviatori din întreaga lume au demonstrat în faţa ambasadelor României, în semn de solidaritate cu cererile aviatorilor români.

Adunaţi la Casa Armatei, cei din trupele de uscat am decis că este momentul să arătăm că acţiunile aviatorilor nu sunt izolate ci sunt comune cu ale celorlalte arme din garnizoană, astfel că ne-am deplasat cu toţii la aeroport.

Intrarea noastră, în sala unde avea loc confruntarea, s-a produs pe fondul unui entuziasm general din partea aviatorilor, dar şi pe fondul unor uimiri şi nemulţumiri din partea echipei ministeriale. Generalul Puiu a ordonat să fim evacuaţi, însă fără rezultat, aşa că am rămas şi, totodată, am susţinut, împreună cu aviatorii, înlăturarea definitivă a vechilor structuri comuniste din armată.

Generalul Dumitru Puiu, în totală discordanţă cu atitudinea avută pe timpul când mă aflam, în data de 2 februarie, în anticamera ministrului apărării, îşi manifesta acum poziţia faţă de acţiunile noastre într-un mod extrem de dur. Aducea acuzaţii de destabilizare a armatei, iar faptul că noi analizam şi contestam condu-cerea superioară a armatei, însemna, conform gândirii dumnealui, că suntem puşi în slujba unor forţe străine care urmăresc slăbirea capacităţii de apărare a ţării, de parcă tăria armatei noastre stătea tocmai în caschetele generalilor şi ofiţerilor compromişi pe care noi îi contestam.

Aviatorii au fost fermi. Criticau deschis conducerea aviaţiei, calificând-o drept incompe-tentă şi cereau insistent demiterea generalului Ioan Rus, comandantul Aviaţiei militare, cât şi demiterea generalului Nicolae Militaru, minis-trul apărării. Provocările echipei ministeriale au scos la iveală opinii care depăşeau cererile înscrise în “Apel”, fapt ce ne-a determinat să reformulăm problemele într-o viitoare întâlnire.

Misiunea echipei ministeriale a eşuat. Generalul Puiu ne ameninţă că a doua zi vom fi arestaţi. Era clar! Nu se putea dialoga pe linie ierarhică militară.

Cei contestaţi deţineau funcţiile cheie ale sistemului militar. Pentru a nu da ocazia luării unor măsuri represive asupra noastră, (fiindcă ştiam că o delegaţie de ofiţeri din Bucureşti a fost arestată doar pentru că a îndrăznit să înmâneze ministrului Militaru nişte cereri de înfiinţare a “Cluburilor militare”), ne-am decis să plecăm imediat la Bucureşti.

Trebuia să prezentăm cererile noastre direct preşedintelui interimar Ion Iliescu, considerând, la vremea aceea, că este singurul care ne poate ajuta. Credeam că are şi prerogativele Comandantului suprem. În aceeaşi noapte, un grup dintre noi a plecat cu trenul la Bucureşti.

Neliniştea  Generalilor-Nicolae DURAC

Nota redacţiei : Nu puteţi publica lucrarea decît cu acordul expres al autorului......mesagerie web: http://www.universulromanesc.eu/daciiliberi/contact/4-cutia-postala-electronica-sas-de-transfer/4-nicolae-durac.html