În fine, în jurul orei 12 sunt anunţat să intru în cabinetul ministrului. M-am prezentat regulamentar şi, în urma invitaţiei făcute, am ocupat un fotoliu aflat lângă masa de lucru a domniei sale. Încăperea ministerială era destul de încăpătoare. Ministrul apărării, generalul de armată Nicolae Militaru, fără veston, îmbrăcat într-un flanel kaki, părea dispus să poarte un dialog. Deşi în vârstă, poziţia corpului şi agilitatea cu care se mişca prin cabinet indicau un om în plină vigoare. În priviri i se putea citi o mândrie exagerată, ceea ce îţi impunea prudenţă. Cuta, adâncită mult prea mult între sprâncene, întuneca şi mai mult negreala din jurul ochilor adânciţi în orbite, într-un contrast izbitor cu paloarea. Deşi convorbirea prietenoasă s-a transformat într-una mai furtunoasă, am rămas totuşi impresionat.

La discuţie participă şi general-colonelul Gheorghe Logofătu, fostul comandant al Academiei Militare. Acesta se face vinovat de scoaterea ilegală a ofiţerilor-elevi împotriva de-monstranţilor din Bucureşti. După părerea mea, generalul Logogofătu ar fi trebuit să fie în rezervă şi nu avansat în conducerea ministerului apărării. De la început, ministrul Militaru m-a avertizat că va fi nevoit să întrerupă din când în când dialogul, pentru că trebuia să rezolve şi alte probleme ivite. Asistând la modul în care se soluţionau chestiunile militare, am dedus că avea o concepţie total opusă democratizării sistemului militar.

Mi s-a cerut să explic ce s-a întâmplat şi ce se întâmplă la Timişoara. Am relatat cele cunoscute de mine. Am continuat cu acuze aduse în primul rând generalilor participanţi la reprimarea demonstranţilor din Timişoara şi am încheiat cu aprecieri similare faţă de generalii din Bucureşti, considerându-i pe toţi ca fiind principalii vinovaţi de implicarea armatei în reprimare. I-am raportat, de asemenea, despre avansările la excepţional a ofiţerilor politici, a celor care au dat dovada unui exces de zel, cât şi despre starea tensionată a militarilor din garnizoana Timişoara, pricinuită de ascunderea adevărului privind implicarea armatei în revoluţie.

Domnul ministru mă asculta aparent calm, fără să mă întrerupă, privindu-mă din când în când insistent în ochi. Trăsăturile feţei i-au devenit, în schimb, mai aspre, motiv pentru care am încheiat relatarea. Începusem să-l irit.

Şi-a făcut de lucru printre hârtiile aflate pe birou şi, cu un gest, mi-a dat de înţeles că trebuie să continui. Am raportat că am terminat şi, atunci, pe un ton voit părin-teşte, ministrul m-a povăţuit să las asemenea probleme în seama celor abilitaţi, iar eu să-mi văd de treabă, să nu mai scriu articole în presă, să stau liniştit, fiindcă sunt tânăr, capabil şi armata are nevoie de asemenea tineri, ca mine, proaspeţi absolvenţi ai Academie militare, pentru a ocupa funcţii importante şi tocmai se află, întâmplător liberă, o asemenea funcţie… comandant al Şcolii militare de ofiţeri activi de geniu.

Poveţele domnului general îmi dau o senzaţie neplăcută. Avea impresia că mă poate convinge să renunţ la demascarea vinovaţilor în schimbul unei funcţii. Am vrut să-i dau imediat un răspuns pe măsura gândirii dumnealui, însă nu s-a putut. A întrerupt discuţia pentru a rezolva nişte numiri şi destituiri din funcţii, într-un mod destul de ciudat.

În cabinet a intrat, neauzit, generalul Hortopan, un om mic de statură, dar foarte robust, cu trăsături dure şi cu mişcări ne-controlate, a cărui privire metalică îţi trezea instinctul de apărare. Aveam aceeaşi senzaţie de nesiguranţă ca în momentul când, odată, la un prieten, un câine Doberman m-a privit tot timpul cât a durat vizita. Inclusiv ministrul Militaru a avut un gest de încordare când acea „gorilă”, în haine militare, (adânc implicată în evenimentele din decembrie 1989 ) s-a apropiat de birou şi a anunţat, cu o voce lineară, despre o revoltă izbucnită la Şcoala de ofiţeri activi, „Nicolae Bălcescu” din Sibiu. Elevii doreu să ştie ce s-a întâmplat cu comandantul lor, locotenent-colonelul Aurel Dragomir.

Telefonic, generalul Militaru le transmite elevilor să fie liniştiţi, fiindcă Dragomir a fost chemat la minister pentru a fi avansat la gradul de colonel şi pentru a fi numit într-o funcţie superioară, de general, la Editura Regulamente, iar în ce priveşte noul comandant al şcolii, elevii nu trebuie să-şi facă probleme, fiindcă acesta este un ofiţer destoinic, un foarte bun specialist. Cei doi ofiţeri, Dragomir şi noul comandant al şcolii, se găseau în anticameră, ca atare, ministrul ordonă să fie introduşi în încăpere pentru a le comunica „norocul” care a dat peste ei. Generalul Militaru nu mai ţinea cont de merite sau de vechimea în grad. Avansa pe bandă rulantă, după bunul plac.

Aducerea locotenent-colonelului Aurel Dragomir la minister însemna o bătaie de joc faţă de sibieni. Cariera acestui ofiţer a fost spectaculoasă. Secretar U.T.C. al Şcolii militare de ofiţeri activi din Sibiu, aghiotant al unui general din minister, apoi “câine de pază” la uşa Elenei Ceauşescu. Odată cu numirea lui Nicu Ceauşescu în funcţia de secretar al Comitetului Judeţean de partid Sibiu, Dragomir este numit, la propunerea Elenei Ceauşescu, comandantul Şcolii militare de ofiţeri activi „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, pentru a-i fi asigurată protecţie odraslei ceauşiste.

Pe timpul evenimentelor din decembrie, locotenent-colonelul Aurel Dragomir a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-l proteja pe Nicu Ceauşescu, acţionând cu cruzime asupra celor care demonstrau pe străzile Sibiului. După căderea dictaturii, a vrut şi el să pară a fi salvatorul revoluţiei. Nu a avut vreme sau n-a ştiut să-şi “fabrice terorişti” şi, ca atare, trage cu tunul în clădirea miliţiei, ignorând faptul că miliţienii se predaseră deja şi, deci, nu mai reprezentau un pericol. La procesul inculpaţilor din Sibiu, Dragomir, în calitatea de martor, a apărut cu gradul de locotenent-colonel şi nu cu cel de colonel… Oare de ce?!

Când eram pe punctul de a continua dialogul cu domnul ministru, s-a ivit o altă situaţie urgentă. De data asta de la Craiova. Un grup de ofiţeri, din comandamentul Armatei a 3-a, a trimis un memoriu generalului Militaru, prin care i se reproşau, acestuia, abuzurile pe care le făcea în calitatea de ministru. Generalul Militaru, foarte revoltat, l-a contactat telefonic pe generalul Roşu, căruia i-a cerut explicaţii.

Eram aproape de telefon, iar domnul ministru ţinea receptorul îndepărtat de ureche, aşa că am auzit vocea plângăreaţă şi slugarnică a generalului Roşu : „Domnule ministru, eu nu am nici o vină, vă rog să mă credeţi… Este aici în comandament un maior rebel… unul Enache… El a conceput acel memoriu şi l-a citit în faţa cadrelor. Eu nu am nici o vină, nu am ştiut nimic, domnule ministru, nu am fost acolo şi de aceea nu l-am putut opri pe indisciplinat. A participat, în schimb, colonelul Ilie Marin, şeful de stat major. Acesta nu m-a anunţat. Vă rog să mă credeţi, domnule ministru, abia am aflat şi eu… Da, domnule ministru, da, voi lua măsuri! Am înţeles! Voi fi foarte ferm… Să trăiţi!” Nu m-a mirat atitudinea slugarnică a generalului Dumitru Roşu, doar ani de zile a fost membru în Comitetul Central al P.C.R. Generalul Militaru a ordonat destituirea din funcţie a colonelului Ilie Marin. Totuşi, a doua zi, a revenit asupra acestei decizii.

Se reia discuţia cu mine. Domnul ministru mă întreabă dacă am înţeles ce mi s-a spus. Renunţ la poziţia diplomatică, şi îi cer domnului ministru să-mi dea un singur exemplu de general sau de alt ofiţer trecut în rezervă, pe motivele expuse de mine şi, atunci, voi fi convins despre intenţia noii conduceri a armatei de a afla adevărul.

Ministrul s-a înfuriat. Rostea cuvintele şoptit, şuierător. Cabinetul devenise mic, căldura apăsătoare, iar tabloul era completat de aghiotantul ministrului, un maior din arma artilerie aşezat lateral, în partea mea dreaptă, căruia îi tremurau hârtiile în mână. Generalul Logofătu, stană de piatră, aşezat pe un fotoliu în faţa mea, mă privea ca pe o victimă.

Ministrul vrea să mă intimideze. L-a pus pe aghiotant să dea citire articolului scris de mine. Ofiţerul, înspăimântat, neputând să-şi oprească tremurul mâinilor, de parcă el era în locul meu, i-a dat citire cu glas gutural, fiind întrerupt, din când în când, de ministru, pentru a-mi cere lămuriri şi pentru a-mi imputa modul "tendenţios şi denigrator” în care prezentam generalii armatei şi conducerea minsterială.

Nu putea admite ca un căpitan să lezeze vreun general, chiar dacă acel general a ordonat reprimarea demonstranţilor, chiar dacă domnul ministru intenţiona, după spusele generalului Dumitru Puiu, să trimită câteva dosare, spre cercetare penală. A luat totul în băşcălie, inclusiv refuzul meu de a ieşi, la ordin, pe stradă. După gândirea domnului Militaru, eu ar fi trbuit să nu refuz, ci să merg în oraş şi, acolo, să păşesc în faţa militarilor, să-mi dezvelesc pieptul şi să le strig: “Mai bine tregeţi în mine decât în popor!” Abia atunci îmi demonstram curajul, nu refuzând ordinele pentru “a sta la căldurică în birou”. I-am răspuns că funcţia şi gradul avut mi-au permis să iau numai acea decizie, dar ea a fost fermă, iar reproşul dumnealui ar fi trebuit să se îndrepte spre generalii din subordine şi nu spre mine. Ar fi fost altfel dacă toate cadrele militare procedau la fel, sau dacă un general, chiar şi domnul general Militaru, ar fi ieşit în faţa dispozitivelor şi ar fi ordonat încetarea imediată a focului… Pe când un simplu căpitan…

Revoltat de reproşurile mele, domnul ministru mi-a replicat că nu am onoare… dacă voi continua să insist asupra vinovăţiei generalilor, fiindcă, în condiţiile confuze, de atunci, chipurile, aceştia nu pot să se apere. Discuţia s-a încheiat. Am ieşit din cabinetul ministerial cu un gust amar. Băteam la porţi ferecate. Clica generalilor era unită dar şi protejată de chiar ministrul apărării. De fapt, avea şi dumnealui, domnul ministru, gradul de general…

Neliniştea  Generalilor-Nicolae DURAC

Nota redacţiei : Nu puteţi publica lucrarea decît cu acordul expres al autorului......mesagerie web: http://www.universulromanesc.eu/daciiliberi/contact/4-cutia-postala-electronica-sas-de-transfer/4-nicolae-durac.html