Sunt militar de carieră de la vârsta de 14 ani. Am vrut să fiu! Mi-a fost impusă educaţia comunistă. Am acceptat-o! Supus privaţiunilor serviciului militar, am suportat. Decembrie 1989 a fost, însă, ca un coşmar. Aceia care au acţionat zi de zi, timp de 21 de ani, asupra conştiinţei mele, au cerut imposibilul. Să trag în oameni neînarmaţi... în aceia care, exasperaţi, îşi revendicau drepturi sociale şi poltice. Am refuzat !

Şi totuşi… s-a tras ! S-a tras împotriva unor oameni care demonstrau împotriva sistemului comunist. S-a tras împotriva acelora care, în Decembrie ’89, şi-au învins pentru totdeauna frica. Laşitatea conducerii armatei, aservită nomenclaturii comuniste, a încercat, intr-un ultim spasm al dictaturii, să ucidă curajul.

La întoarcerea de la gară, am poposit la un prieten, căpitanul Gabriel Gagiu. Am discutat despre situaţia din oraş. Chiar atunci, a sosit un soldat. Era agentul trimis de unitatea militară unde ofiţerul era încadrat. Trebuia să se prezinte urgent la cazarmă. Era ora 17 fix. Ne-am despărţit. Ajuns acasă, am sunat la unitate şi centralistul de serviciu mi-a transmis acelaşi ordin. Întâmplarea a făcut ca maiorul Cornel Işpan, vecin de bloc şi coleg de serviciu, să fie acasă, aşa că m-a dus cu maşina lui la unitate. Am ajuns în jurul orei 18…Ne-am prezentat la ofiţerul de serviciu. Am rămas înmărmuriţi…

S-a primit indicativul alarmei de luptă, “Radu Cel Frumos“. Conducerea de partid şi de stat, deci, nu se juca. Dar nici conducerea armatei. Din acel moment, a început drama Timişoarei. Mi-am amintit discuţia cu căpitanul Ştefan Ştefan şi am făcut imediat legătura cu spusele lui Ceauşescu la Congresul al XIV-lea al P.C.R. : “ne vom întoarce la capitalism când va face plopul mere şi răchita micşunele şi nici atunci…” Iată-ne puşi în stare de luptă. Se distribuie muniţie de război, se scot transportoarele amfibii blindate, tancurile. Împotriva unor oameni exasperaţi şi fără de apărare. Alarma de luptă a fost ordonată de fostul ministru al apărării naţionale, general-colonelul Vasile Milea.

“Cu toţii, răniţi şi morţi, sunt încărcaţi într-o maşină“.......18 decembrie 1989.  După noaptea plină de agitaţie şi de gânduri sumbre, dimineaţa acestei zile ne-a rezervat câteva surprize. S-a ordonat adunarea întregului efectiv de cadre militare. Pe platoul unităţii, în careu, zgribuliţi, istoviţi mai mult psihic decât fizic, asistam la un spectacol grotesc.

Eram mai mulţi. S-au întors şi cei care au operat în oraş. Ni se citeşte ordinul minis-trului apărării, Vasile Milea, prin care se aduc mulţumiri întregului personal al unităţii pentru modul exemplar în care s-a acţionat în oraş. Ce satsfacţie se putea citi pe faţa unor inşi care se ştiau a fi printre cei felicitaţi. După acest comunicat, despre o inventată bravură ostăşească, rivalizând, în termeni, cu cele date pe timpul războiului de independenţă, au intrat în scenă saltimbancii, aceia care nu scăpau niciodată ocazia de a cânta în strană “generoasei“ puteri comuniste.

Se trăgea în casa scărilor de la blocuri.......19 Decembrie 1989. Ziua a început ca şi cea precedentă. Cu mulţumiri din partea minis-trului Vasile Milea, cu denigrări la adresa demonstranţilor. Sunt aceiaşi vorbitori, cu aceleaşi cuvinte ticăloase, cu angajamente peste angajamente… privitoare la nimicirea „huliganilor”. După adunare, am rămas pe platou. Un grup format din subofiţeri discută aprins. Am aflat de la ei, fapte de neînchipuit până atunci.

Degradarea morală a unor ofiţeri a întrecut orice limită…În baza ordinului dat de generalul Ştefan Guşe, ordin care prevedea “destrămarea din faşă a grupurilor mai mari de patru persoane” (Jurnalul acţiunilor de luptă), câţiva ofiţeri zeloşi au acţionat în oraş, pe timp de zi, pur-tând pe epoleţi grade de subofiţeri. Laşitatea acestora punea în pericol onoarea şi demnitatea corpului subofiţerilor. Dacă cineva le-ar fi văzut mutrele, trebuia creată confuzia: nu, nu aveau pe umeri stele, ci table. Iar azi, ofiţerii în cauză îşi plimbă nestingheriţi ticăloşiile prin Timişoara, fără teama de a fi recunoscuţi. Am auzit, atunci, rostindu-se numele căpitanului Gheorghe Badea, cel care a acţionat la podul Decebal şi al maiorului Ioan Burci, acesta din urmă fiind bănuit că s-a dedat la acte de cruzime în oraş.

“Armata in Timişoara şi-a făcut exemplar datoria!“......20 Decembrie 1989. Se întoarce tătucul Ceauşescu din Iran. Comanda armatei este disperată. Timişoara devenise un vulcan uman, trupele vociferează, iar unii dintre militari refu-ză executarea ordinelor…S-a hotărât, atunci, într-o încercare demenţială, să se execute o lovitură fulgerătoare asupra Pieţei Operei, să o cucerească, apoi să împânzească toate cartierele cu patrule mobile, înarmate, şi să pună, astfel, stăpânire pe oraş. Numai aşa se pot prezenta la “tătucul” Ceauşescu, au conchis mai marii armatei, fără să bănuiască surpriza ce li se pregătea…

Împotriva voinţei lor, miltarii sunt scoşi cu toţii în oraş. Coloane de blindate se apropie, ameninţător, din toate părţile, spre sutele de mii de oameni aflaţi în Piaţa Operei… Deodată, pe traseu, alte grupuri de demonstranţi care afluiau spre Piaţa Operei se apropie temători de blindate, scandând “Armata e cu noi!” Spre disperarea şefilor, comandanţii de companii şi de plutoane au lăsat şi au încurajat cetăţenii să să se apropie şi, fără să ţină seama de eventuale consecinţe, au ordonat coloanelor de blindate şi de militari să se oprească. S-au făcut culoare de trecere spre Piaţa Operei. Au fost primele culoare spre democraţie…

21 Decembrie 1989. Dimineaţa. Cazarma este în plină agitaţie. Se va transmite, în direct, cuvântarea tovarăşului Ceauşescu la mitingul organizat în Bucureşti. Comandanţii de subunităţi, secondaţi de politruci, pregătesc, cu fast, vizionarea cuvântării comandantului suprem de către toţi soldaţii. Celelalte cadre militare suntem adunate în sala de şedinţe. Începe mitingul. Tăcerea este apăsătoare… O povară pe care mulţi dintre noi o suportă cu greu. Ceauşescu îşi bâlbâie discursul. Se aud lozincile “epocii de aur”. Prin mijloace de sonorizare specifice, televiziunea creează impresia că întreaga mulţime scandea-ză. Suntem dezamăgiţi. Credem că populaţia Bucureştiului nu a aflat despre revolta timişorenilor şi, de aceea, se comporta ca la un miting de rutină. Aflaţi în sală, politrucii şi cei fideli dictaturii participă şi ei. Se ridică în picioare, scandează lozinci şi aplaudă frenetic…

Deodată, un ţipăt din mulţime… Emisiunea se întrerupe brusc. Pe chipurile noastre se citeşte încordarea şi speranţa. Zeloşii au căzut, parcă răpuşi, pe scaune. Tac şi privesc unii spre alţii cu ochii goliţi de expresie. Se reia emisiunea. Se aud huiduieli… Ceauşescu, disperat, vrea să liniştească nu numai pe cei adunaţi la miting, ci întregul popor…

22 Decembrie 1989. ......Şi dimineaţa acestei zile avea să fie plină de alte surprize. Planul de atac asupra manifestanţilor din Piaţa Operei s-a amânat, în schimb, are loc veşnica adunare pe platoul unităţii. Aceiaşi ofiţeri, fideli dictaturii, în frunte cu politrucii, îşi încep din nou discursurile ticăloase. Îşi arată dezacordul faţă de rebeliunea, de data asta, din ţară. Devenim foarte atenţi. Erau primele informaţii venite după mitingul lui Ceauşescu. Timişoara nu mai era singură.

Politrucii ne spun “că armata victorioasă a luptat cu eroism pe multe fronturi, deschise pe teritoriul ţării de anticomunişti, şi este pe punctul de a nimici ultimele rezistenţe, în Ardeal, fapt ce trebuie să ne mobilizeze şi pe noi pentru a nimici, la rândul nostru, rebeliunea anticomunistă din Banat“. Despre ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă în capitală nu au spus nimic.

“ Teroriştii ” ....... Studiind modul de acţiune a fiecăreia dintre forţele de reprimare implicate în eveni-mentele din perioada 17-22 decembrie 1989, ajungem la următoarea concluzie. Securitatea, militarii din Direcţia de Informaţii a Armatei (D.I.A.) şi parte din miliţie au avut misiuni de culegere de informaţii, de dezinformare şi de diversiune, acţionând, în acest sens, conspirativ şi îmbrăcaţi unii în civil iar alţii în costume speciale. Nu trebuie să omitem nici faptul că armata, miliţia şi securitatea au primit numeroase întăriri din alte localităţi, iar repartiţia pe misiuni, cât şi deplasarea la locurile de acţiune, a noilor veniţi, au fost făcute de şefii locali şi subordonaţii acestora.

Din Jurnalul acţiunilor de luptă, întocmit de comandamentul diviziei din Timişoara, se cunosc toate forţele ministerului apărării participante la represiune. De exemplu, conform acestui document, forţele D.I.A. s-au constituit în 8 grupuri de diversiune, a câte 5 militari fiecare, din care, un grup a acţionat, în 18 decembrie, la Spitalul judeţean din Timişoara. În schimb, securitatea şi miliţia nu au pus la dispoziţie documentele operative, întocmite în acea perioadă, necesare pentru depistarea locurilor unde au fost dispuse forţele care au îndeplinit misiuni de diversiune.

Noaptea de 24 spre 25 decembrie 1989 mi-a dezvăluit populaţia Timişoarei în adevărata ei bunătate. Pe străzile oraşului erau aceiaşi oameni care au înfruntat blindatele cu braţele goale, iar, acum, cu ele pline de bucate împărţeau, din puţinul lor, hrană militarilor. Era noaptea de Crăciun…Cât de iertători pot fi timişorenii...

Ei nu i-au ştiut şi încă nu-i ştiu pe cei care s-au ascuns în acei monştri blindaţi pentru a aduce, timp de câteva zile, moartea printre ei. Fără să bănuiască, i-au ospătat chiar şi pe cei care au tras asupra lor. Timişorenii trăiau cu iluzia că armata, aceasta care este cu ei, în noaptea de Crăciun, nu va accepta în rândurile ei ticăloşii. Îi vedeam pe tineri cum stăteau, grupuri-grupuri, peste tot, ascunşi în umbra zidurilor, după transportoare sau tancuri, gata să ajute, acolo unde era nevoie, cu singura lor armă. Curajul.

Articolul a fost “studiat” în detaliu şi de conducerea superioară a armatei. Ca urmare, am fost anunţat că trebuie să mă prezint la minister, chemat de generalul Nicolae Militaru, pe atunci ministrul apărării. Doi februarie 1990. În ţinută de raport, cu cizme şi centură, m-am prezentat la minister. Ajuns în anticameră, la ora opt fix, conform ordinului primit, am fost antrenat în discuţii cu diverşi generali şi ofiţeri superiori.

Generalul locotenet Dumitru Puiu, fost comandant al diviziei de aviaţie din Timişoara, m-a abordat într-o manieră surprinzător de… omenească. S-a interesat dacă este adevărat că la Timişoara tancurile au zdrobit oameni sub şenile. I-am raportat că nu cunosc astfel de cazuri şi că numai cercetările vor avea darul să stabilească adevărul. Discuţia a avut un rol deosebit de încurajator pentru mine, în primul rând pentru faptul că generalul Puiu a fost de acord cu necesitatea schimbării în totalitate a conducerii ministerului apărării.

În fine, în jurul orei 12 sunt anunţat să intru în cabinetul ministrului. M-am prezentat regulamentar şi, în urma invitaţiei făcute, am ocupat un fotoliu aflat lângă masa de lucru a domniei sale. Încăperea ministerială era destul de încăpătoare. Ministrul apărării, generalul de armată Nicolae Militaru, fără veston, îmbrăcat într-un flanel kaki, părea dispus să poarte un dialog. Deşi în vârstă, poziţia corpului şi agilitatea cu care se mişca prin cabinet indicau un om în plină vigoare. În priviri i se putea citi o mândrie exagerată, ceea ce îţi impunea prudenţă. Cuta, adâncită mult prea mult între sprâncene, întuneca şi mai mult negreala din jurul ochilor adânciţi în orbite, într-un contrast izbitor cu paloarea. Deşi convorbirea prietenoasă s-a transformat într-una mai furtunoasă, am rămas totuşi impresionat.

La discuţie participă şi general-colonelul Gheorghe Logofătu, fostul comandant al Academiei Militare. Acesta se face vinovat de scoaterea ilegală a ofiţerilor-elevi împotriva de-monstranţilor din Bucureşti. După părerea mea, generalul Logogofătu ar fi trebuit să fie în rezervă şi nu avansat în conducerea ministerului apărării. De la început, ministrul Militaru m-a avertizat că va fi nevoit să întrerupă din când în când dialogul, pentru că trebuia să rezolve şi alte probleme ivite. Asistând la modul în care se soluţionau chestiunile militare, am dedus că avea o concepţie total opusă democratizării sistemului militar.

Revenit în Timişoara, am discutat cu colegii din unitate şi, împreună, am decis să găsim o variantă de a lua legătura cu alte unităţi militare din garnizoană. Doream să informăm personalul acestora despre modul în care se camuflează, la minister, vinovăţia celor care au ordonat armatei să tragă în populaţie cât şi despre comportamentul despotic al generalului Nicolae Militaru.

Prin cazărmi era imposibil să mergem şi să ne expunem punctele de vedere. A trebuit să adoptăm o astfel de tactică încât aceasta să implice inclusiv conducerea armatei din Timişoara, pentru că, numai astfel, în mod organizat, ne puteam realiza scopul. Nu a fost greu. Cu pensionari şi “sergenţi” aflaţi la comanda diviziei totul era posibil. Am luat legătura cu şeful de stat major al diviziei, căruia i-am sugerat ideea întocmirii unui document, referitor la rolul important al armatei în revoluţie, document care să fie citit şi semnat de reprezentanţi ai tuturor unităţilor militare din garnizoană, apoi să fie publicat.

Adunarea de la Casa Armatei a însemnat declanşarea aşa numitului “fenomen CADA”. Mânuşa a fost aruncată. Cale de întoarcere nu mai exista. Eram conştienţi de puterea nomen-claturii comuniste, dar şi fermi s-o înfruntăm. După părăsirea încăperii de către generalul Popescu şi acoliţii săi, aviatorii au prezentat concluziile şi propunerile lor. Noi, cei din trupele de uscat, având o coloratură diversificată de specialităţi militare, între care tronează şi obstrucţionează infanteria, abia reuşisem să ne întrunim şi nu aveam  propuneri  finalizate.

Discuţiile s-au purtat în jurul punctului cheie. Ofiţerul în diverse ipostaze. Ofiţerul activist de partid, ofiţerul comandant, dar compromis, ofiţerul implicat în reprimarea demonstranţilor şi, în final, s-au conturat modalităţile de înlăturare şi de înlocuire a acestora cu ofiţeri competenţi, ca prim pas în procesul de democratizare a armatei.Ideile rezultate şi unanim acceptate de cei prezenţi au fost înscrise într-un caiet, urmând ca a doua zi să fie discutate din nou în forma pe care maiorul Octavian Chiriac şi locotenent-co-lonelul Cornel Şurcu s-au angajat să le-o dea.

12 februarie 1990. Ajunşi în capitală, am fost aşteptaţi de două autobuze şi transportaţi la o unitate militară de pe aeroportul Otopeni. Aici am întâlnit reprezentanţii multor unităţi militare din aviaţie. La acest nivel de întrunire, problemele discutate s-au referit cu precădere la compunerea, competenţa şi gradul de com-promitere a conducerii Ministerului apărării pe timpul dictaturii comuniste, cât şi la modul de integrare a armatei în noua conjunctură a vieţii social-politice a ţării. În urma discuţiilor, s-a conturat un nou “Apel” adresat conducerii superioare de  stat :

“  APPEL CĂTRE PREŞEDINTELE CONSILIULUI  PROVIZORIU DE UNIUNE NAŢIONALĂ......Suntem reprezentanţii mai multor unităţi militare din Timişoara şi ai Aviaţiei militare care dorim să prevenim destabilizarea armatei, în cazul în care nu se respectă principiile democratizării ţării şi în domeniul militar. Pentru aceasta cerem:

Discuţiile cu domnul Gelu Voican Voiculescu s-au încheiat. Mărturiile nostre despre evenimentele din decembrie 1989, cât şi despre abuzurile săvârşite de ministrul Mili-taru, se dovedeau a fi foarte grave, fapt ce trebuia să-l convingă pe domnul Ion Iliescu de necesitatea unei întrevederi cu noi. Am sperat  în  sprijin, însă,  speranţele ne-au fost înşelate chiar de preşedintele interimar. La încheierea discuţiilor cu Gelu Voican, preşedintele Iliescu era, într-adevăr, prezent în clădire, dar a refuzat să vină în mijlocul nostru. A ieşit din clădirea Palatului Victoria pe undeva… pe uşa din dos. Să nu dea ochii cu noi, “rebelii” din decembrie 1989, deveniţi inco-mozi şi pentru actuala guvernare. Am îndrăznit să cerem înlăturarea “greilor” nomenclaturii comuniste din armată, generali şi comandanţi, foşti şi actuali tovarăşi de nădejde cu Ion Iliescu, cu cei care preluaseră puterea politică.

Nu se putea accepta ca tocmai armata, supusă rigorilor militare, să-şi înceapă, de capul ei, o asemenea curăţenie în propria ogradă. Ar fi dat un exemplu periculos şi altora. Societatea, în ansamblul ei, trebuia să înţeleagă faptul că nici ei, foştii comunişti care au preluat puterea nu doresc întoarcerea la vechiul sistem, însă era inacceptabil ca viitoarele averi să intre în alte buzunare decât ale lor. Ale comuniştilor!

Din acest motiv clica trebuia apărată. Orice eliminare, a vreunuia din rândurile ei, nu trebuia să fie făcută la cererile venite din exterior, fiindcă ar fi dovedit slăbiciune. Şi ei trebuiau să pară puternici. Din acest motiv trierea era exclusiv atributul comuniştilor şi făcută exclusiv în interesul lor.

Odată cu “fuga” preşedintelui Ion Iliescu, Voican a revenit în mijlocul nostru pentru a ne “sfătui” să nu părăsim sub nici un motiv incinta guvernului. Deşi a fost cam dubioasă insistenţa “eminenţei cenuşii”, nici noi nu aveam de gând să plecăm cu problemele nerezolvate.

Până la o nouă întâlnire programata a avea loc la întâi martie cu premierul Petre Roman, perioada care a urmat a fost marcată de demisia generalului Nicolae Militaru şi numirea, la 17 februarie 1990, a generalului Victor Athanasie Stănculescu în funcţia de ministru al apărării. Vestea a bulversat mişcarea C.A.D.A. din Timişoara. În “Apel”, noi am cerut numirea unui ministru civil. De asemenea, puterea politică a dat curs favorabil doar cererii de demitere din funcţia de minstru a generalului Militaru, nu şi a ministrului de interne, generalul Mihai Chiţac, fapt ce dovedea, în mod ostentativ, intenţiile dubioase ale puterii, iar prin numirea lui Stănculescu, organismul militar se alinia şi el la vrerea guvernanţilor, să aibă în fruntea sa un torţionar.

Numai în acest fel se puteau proteja cei vinovaţi de reprimarea demonstran-ţilor din decembrie şi, în primul rând, trebuia păstrat secretul asupra scenariilor gândite şi puse în aplicare după 22 decembrie 1989, scenarii care au impus prin forţă, fără să intereseze numărul de victime, preluarea puterii politice de către eşalonul doi comunist.

Vina, în acest sens, o poartă exclusiv conducerea armatei, devenită actorul principal în scenariul de menţinere a stării de conflict armat, în special în Bucureşti. Era singura modalitate de a accede la putere a eşalonului doi comunist, fără a fi conturbată de manifestaţii potrivnice, astfel că, în locurile unde se auzeau lozinci anticomuniste intervenea armata şi împrăştia mulţimea,  executând  chipurile  foc  asupra aşa-zişilor terorişti.

După alegerile parlamentare şi prezi-denţiale, care au avut loc la 20 mai 1990, “gruparea Stănculescu” începe să fie agitată. Circula zvonul precum că generalul „Victoraş” nu va mai fi cooptat în noua echipă guver-namentală şi, în această eventualitate, cică, procesul de democratizare a armatei ar fi compromis.

Intră în scenă trepăduşii. Începe propa-ganda, însă, rezultatele obţinute de aceştia sunt foarte slabe. Cadrele militare nu mai au încredere în marionete. Deşi ştia că va ocupa funcţia de ministru în noul cabinet, Stănculescu nu voia să fie investit oricum, ci cu girul oficial al mişcării C.A.D.A.. Numai în acest fel putea să pozeze în faţa opiniei publice ca un aşa-zis garant al de-mocratizării şi depolitizării organismului militar şi, bineînţeles al aflării (ascunderii) adevărului despre implicarea armatei în revoluţie.

În fine, situaţia este rezolvată de păroaspătul general Ilie Marin. Acesta şi “gruparea Stănculescu” trimit, în numele mişcării C.A.D.A., o telegramă adresată guvernului şi o alta adresată parla-mentului, prin care se anunţă “voinţa armatei din Timişoara de al menţine pe generalul Stăncu-lescu în funcţia de ministru al apărării, ca fiind singurul garant al stabilităţii armatei “.Mediatizate, telegramele devin uneltele de atac ale celor care doreau compromiterea miş-cării C.A.D.A.. Se afirmă că “iniţiatorii mişcării, prin susţinerea generalului Stănculescu, dove-desc cu claritate că cererile prezentate în Apelul din 12 februarie ’90, îndeosebi aflarea adevă-rului despre implicarea armatei în decembrie ’89, au fost rezolvate prompt de către ministru, cu excepţia punctului care prevede numirea unei persoane civile în fruntea armatei”.

Aceste aprecieri, răspândite prin mass-media, au dezamăgit şi totodată au contrariat cadrele militare. Dacă şi reprezentanţii lor erau capabili să susţin asemenea aberaţii, însemna că nu mai era nimic de făcut, însemna că lupta împotriva sistemului comunist existent încă în armată era deja  pierdută. Din acel moment, mişcarea a fost sugrumată. Nu mai avea sus-ţinători, însă, lovitura de graţie o va da, totuşi, domnul Ion Iliescu, în ziua de 14 iunie ’90, ocazie cu care afirmă că mişcarea C.A.D.A. a fost implicată în organizarea actelor de violenţă din Bucureşti, acte cunoscute sub denumirea de “mineriada din 13-15 iunie 1990”.

Se ştie că multe cadre militare simpatizau cu cei care doreau efectiv construirea unei noi societăţi, şi nu o altă guvernare comunistă, şi, deci, militanţii din Piaţa Universităţii reprezentau un real pericol pentru unul ca Iliescu. Bătrânul comunist a intuit că nu poate să înfrângă mişcările anticomuniste potrivnice şi, totodată, să-şi consolideze puterea, atâta timp cât şi în armată exista o mişcare anticomunistă. Mişcarea C.A.D.A.