Aparatorii regimului comunist folosesc auto-gratierea, cerindu-ne sa judecam numai abuzurile care contravin … legilor sale strimbe. De ce am aplica aceasta grila celor care si-au decimat legal predecesorii - pentru modul in care condusesera tara?

Nu ne obliga nici morala, nici logica, nici simetria, sa-i dispensam pe Tovarasi de legea talionului. Daca revolutiile pot conduce la judecarea regimului rasturnat (cum au facut ei dupa 1944) atunci poate face asta si revolutia din 1989. Iar daca legalitatea regimului rasturnat trebuie respectata, atunci comunistii trebuie pedepsiti pentru ca au incalcat acest principiu.

Sapind in adincimea in cautarea rosturilor ultime, se ajuge la un moment dat la nivelul primitivelor fara radacini. Nu exista temei ultim al fluxului continuu de evenimente si norme care se pretind juste, pentru a asigura o anume inertie.

Lenin a inteles bine asta, atunci cind a si-a centrat miscarea pe cucerirea puterii. Legitimitatea se construieste dupa, daca invingi. Ca sa nu fii la rindul tau rasturnat, iei apoi masuri de "stabilitate". Relativitatea valorilor, ambiguitatea exprimarilor, fragilitatea sensurilor, adincimea doar partial normabila a realitatii - nu trebuie insa exploatate cu rea credinta, justificind "acoperirea" crimei sub arbitrariu juridic. Sau, ma rog, Ei pot incerca, dar si Noi am putea opune rezistenta, in numele credintelor noastre (ancorante in transcendenta sau in sanatatea imanenta). Dreptul trebuie sa evolueze in sincronism cu conditia umana.

Nu reiau aici expunerea actiunilor si analizelor prin care am incercat sa sustin cercetarea crimelor comunismului si a concluziilor pe care le-am tras (ultima fiind la http://www.piatauniversitatii.com/news/news.asp-id=5&year=2009&month=12.htm ). Amintesc doar ca am investit mult timp pentru studierea unor probleme ca: legatura intre dimensiunea civila si penala; continuitatea si responsabilitatea statala; incriminarea statului ca intermediar (comitent); raportul intre constatare si reparatie; relatia dintre daunele morale, materiale si existentiale; mostenirea drepturilor si resonsabilitatilor la urmasi; reprezentarea optima a victimelor; taxa de timbru si cheltuielile de judecata; utilizarea cesiunii, cautiunii, creditarii si donatiei pentru sprijinirea proceselor; estimarea pagubelor si reparatiei; formarea fondurilor necesare despagubirii; conexarea si disjungerea ; organizarea probatoriului, etc.

Obstacolele intilnite m-au condus la concluzia ca sistemul juridic trebuie condamnat. Nu ma pot opri aici asupra fiecarui punct. Tema abordata ar putea face obiectul unui program vast de cercetare sau constitui un amplu program politic. In contiunuare, voi exemplifica strategia juridica folosita pentru evitarea condamnarii faradelegilor regimului comunist si post-comunist, prin analiza tacticii deturnarii "prescriptiei" pentru justificarea impunitatii- manevra dolosiva care surpa temeliile statului de drept.

Pentru cei care mai simt nevoia unei "demonstratii" privind caracterul antisocial al sistemului juridic romanesc, privind premeditarea crimei juridice, am ales acest studiu de caz, aflat in miezul problemei. Farsa prescriptiei se inalta ca un pisc revelator al folosirii dreptului confiscat impotriva dreptatii.

5. Legitimitatea legii si rostul prescriptiei

De unde isi extrage legea legitimitatea? Ce permite sistemului juridic sa ia unui vinovat viata, libertatea sau averea? Aceasta problema, aflata la interfata dintre drept si societate, e urmarita in Romania cu suspect de putin interes - atit din interiorul profesiei juridice cit si din exteriorul ei.

Discutiile privind golul de legitimitate produs de rasturnarea din 1989 sint evitate. Nu e bine sa afle publicul, potential anarhic, ca la radacinile dreptului se afla paradoxuri, scoase in evidenta de raportarea la drept a incercarii de revolutie din 1990.

Un sistem juridic este bun pentru ca e acceptat sau e acceptat pentru ca e bun? E bun in sine, sau doar prin comparatie cu altele, mai putin adecvate unei anume realitati sociale? De la anarhism pina la legalism, pozitia fata de legitimitatea legii e determinata de ipoteze (optiuni) si nu de concluzii.

Survolind teritoriul ocultat al temeiurilor legii, gasim si o idee greu de contestat: legea isi trage legitimitatea din nevoia de aparare a tesutului social. Infractorii nu sint pedepsiti in numele razbunarii (cum par a crede promotorii impunitatii "crestinesti"), a vreuni imperativ formal, sau a intereselor partizane (cum se fac a crede criticii "vinatorii de vrajitoare", amintindu-si de macelul pe care l-au facut protejatii lor) .

Ci pentru ca fapta nedreapta si pagubitoare pune in pericol contractul social, sudura societatii, plasa de reguli care coaguleaza comunitatea si da garantii de participare acceptabila la jocul colectiv.

Sint infruntate, prin pedepsirea legala, doua fenomene nocive: dauna injusta produsa unui membru al comunitatii si cascada de agresiuni declansate de razbunarea personala. Pedeapsa penala, chiar cind se face in numele unei victime, este justificata de interesul societatii. Reparatia civila - asigura increderea generala in contract.

Legitimitatea legii nu e deci o dogma operind automat (fara temeiuri verificabile) ci un criteriu care decurge din necesitatea apararii societatii de degenerari - cu diverse grade de nocivitate. Prezumtia legitimitatii nu poate lucra decit pina la proba contrara, ea depinde de verificarea temeiurilor sale.

Daca nu confundam scopul (sanatatea sociala) cu mijlocul (respectarea legalitatii) si nu stam cu spatele la istorie, vom vedea nenumarate situatii in care societatea nu e aparata de lege ci dimpotriva, distrusa cu ajutorul ei.

Legile (premeditat) antisociale nu sint legitime - in viziunea dreptului natural. Iar abordarea dreptului conventional nu poate pretinde ca regimurile de ocupatie, care captureaza institutiile statului - si prin ele populatia, dau legi care ar reprezenta reale conventii sociale.

Dincolo de consideratiile savante, dispunem de repere de bun simt, pe care agentii impunitatii nu le pot ataca frontal, trebuind sa recurga la tertipuri sofistice pentru a le conturna.

E clar ca marele scop al sudurii sociale, este grav compromis in cazul in care legea e folosita impotriva dreptatii si institutiile uzurpate ale statului sint instrumente de aservire. Ca folosirea legii pentru protejarea vinovatilor produce disolutie. Ca deraierea legalitati are efecte mai profunde decit incalcarea legii de catre un om sau un grup organizat.

Genocidul este pedepsit mai aspru decit uciderea citorva oameni si aceasta decit uciderea unui om - nu numai din motive cantitative. Urcind scara delictului, se amplifica gravitatea calitativa a destabilizarii sociale.

Ce fel de societate se plamadeste acolo unde asasinatul in masa este lasat fara pedeaspsa iar asasinii se imbogatesc sfidator? Invitatia respectarii legii devine o evidenta capcana pentru "fraierii" ramasi sub lege - care "se prind"… si actioneaza in consecinta.

Intreaga temelie a legalitatii se prabuseste. Farsa justitiara, drapata cu aparente formale, compromite acordul de constiinta necesar jocului social reglementat.

Cei ce invoca "vinatoarea de vrajitoare" pentru a apara interese partizane criminale, profita de neintelegerea ideii de legalitate. Pentru ca sa nu se reia spirala razbunarilor personale (infruntarilor anarhice) intervine legea - ca intermediar regulator intre reclamant si acuzat. Si nu pentru a asigura impunitatea vinovatilor, in numele "iertarii" si "uitarii".

Aceste "renuntari la ura/pedeapsa/razbunare" se pot practica sufleteste, ca o curatire/distantare/transcedere, in timpul rugaciunii, in fata icoanei - dar nu trebuie sa intareasca pozitia Raului "in lume".

Nici cind victima iarta, nu dispare gravitatea faptei anti-sociale. O fi iertind parintele copilului violat, rudele celui ucis, sufletul celui inchis pe nedrept, mintea celui pradat - dar societatea nu-si poate permite incurajarea faptei criminale, prin nepedepsire.

Fostii detinuti politici isi pot trata cum vor asupritorii, pot negocia armistitii, ii pot imbratisa melancolic, dar nici macar ei nu au dreptul sa expuna o noua generatie pericolului nedreptatii nepedepsite. Cine ne garanteaza ca infractorii PCR/FSN iertati nu vor mai face rau tarii si crimele nepedepsite nu vor degrada cadrul social, instituind impunitatea la scara mare si corodind temeiurile legitimitatii legii?

Regimul comunist a comis cea mai mare crima impotriva societatii: A PEDEPSIT IN MASA OAMENI NEVINOVATI. Atentie, nu numai ca a ucis, chinuit, spoliat si alienat generatii. Si asta ar fi fost o lovitura extrema data tesutului social si conditiei umane. Dar comunismul a distrus in numele legii, el A PEDEPSIT UCIGAS, dind si legalitatii lovitura de gratie.

Partasii la acest legicid ne tin cu spatele la el, facindu-se ca nu observa consecintele utilizarii legii ca instrument al crimei de stat. Dar efectele acestei profunde lovituri anti-sociale se simt pregnant in societatea romaneasca si nu vor dispare multe decenii. Daca nu cumva… vor rapune natiunea romana.

E in joc reabilitarea legalitatii. Fara de care, observind coruperea fatala a conventiei sociale, victima poate inceta sa respecte codul delegitimat, incalcind legile (in masura in care poate evita pedeapsa), sau facindu-si singur dreptate. Nu mai putem acuza "smecherii" ca se descurca (in legitima aparare, pentru a-si putea hrani copii), nu putem acuza anarhistii de subminarea puterii in stat (destabilizare) - cit timp toleram crima deturnarii statului si coruperii legalitatii, de catre parazitii societatii.

6 Rostul presriptiei si a intreruperii/suspendarii

In esenta, prescriptia combina compromisul pragmatic (admitind ca nu avem resurse pentru un justitiarism integral), dorinta de cicatrizare (vindecarea fracturilor sociale) si penalizarea indiferentei civice.

Daca victima unui delict nu arata, mult timp, interes pentru corectarea situatiei, ea pierde dreptul de a mai face apel la resursele societatii- pentru a i se face dreptate. Cel care se trezeste dupa multi ani ca e nemultumit… de un act de care a stiut tot timpul - este amendat pentru delasare. La nivelul interesului colectiv, problema se pune similar - daca membrii unei comunitati nu denunta un delict imediat dupa comiterea lui, ci o fac cu nejustificata intirziere - se renunta la penalizare, considerindu-se ca, o data cu departarea in timp, efectele agresarii organismului colectiv scad.

Prescriptia este deci o recunoastere a faptului ca justitia nu poate acoperi realitatea. Un compromis de inteles- dar nu un scop de promovat.

Temeiul pedepsirii (nocivitatea sociala) trebuie sa orienteaze limitarea responsabilitatii penale si civile. Dozarea depenalizarii in functie de scurgerea timpului depinde de viziunea metafizica privind continuitatea si evolutia individului si colectivitatii. Formalismul isi tradeaza aici postura incomoda. Cum se justifica iertarea integrala a faptei x in ziua n, desi era penalizabila integral… cu o zi in urma? Poate ca, intru respectarea temeiurilor dreptului, pedeapsa trebuia scazuta progresiv, nu sa dispara printr-un salt arbitrar.

Admitind in principiu ca, pe masura ce timpul trece, reverberatiile nocive produse de un act antisocial isi scad amplitudinea, calculul reducerii pagubelor si daunelor ramine problematic. Pe masura scaderii interesului protagonistilor directi (victime si vinovati), sau o data cu disparitia lor fizica, dispare si efectul coroziv asupra socialitatii?

Raspunsul variaza de la caz la caz. Exista agresiuni ale caror efecte persista mult timp (influentind geografia economica, tesutul social si constiinta colectiva). Cit timp societatea romaneasca va suferi disolutia genocidului comunist si protejarii lui dupa 1990 - nu exista temei de prescriere. Plecind de la astfel de consideratii s-a ajuns la conceptul de imprescriptibilitate ( despre care vom vorbi mai jos).

Sa observam acum temeiul pragmatic al prescriptiei (care se impleteste cu necesitatea cicatrizarii fracturilor sociale). Limitarile impuse de operationalitate sint un subiect ocultat de literatura juridica (vezi o analiza la : http://www.piatauniversitatii.com/news/default_editoriale.asp-year=2007&month=5.htm ).

Oricit de mult am dori ca nedreptatile sa fie corectate, trebuie sa recunoastem ca acest lucru cere alocarea unor resurse si ca, in cazul unor infractiuni in masa - care reclama cercetari de o amplitudine uriasa - justitia e silita sa faca compromisuri cantitative.

Dar nu calitative. Selectia partii rezolvabile trebuie sa ramina pilotata de legitimitate (de exemplu, sa fie pedepesiti, de jos in sus, marii vinovati, nu micii executanti ai atacurilor anti-sociale instrumentate prin stat) si nu ghidata de metode arbitrare (tragerea la sorti a celor pedepsiti, iertarea in bloc - dupa ce trece termenul necesar, etc.).

Pentru a nu coroda legalitatea, compromisul pragmatic al de-penalizarii (derogarii de la nevoia pedepsirii agresiunii) trebuie sa combine amendarea indiferentei partii afectate cu cintarirea efectului social. Iertarea unui act ce a implicat un infractor, a facut o victima, a avut efecte un an - nu poate fi cintarita la fel cu aceea a agresiunii ce a lovit milioane de victime, a antrenat zeci de mii de complici, a inchis populatia intr-un lagar peste jumatate de secol, a infestat societatea si deformat geografia sociala, a compromis legitimitatea legii si increderea in conventia sociala- criminalizind justitia.

Indiferenta victimelor comunismului? Nocivitatea acceptabila? Pe ce s-ar baza prescriptia in acest caz? Nu stiu oare "teoreticienii" ca justitiarul anticomunist a fost impiedicat pina acum sa-si faca dreptate, de o justitie folosita in interesul delicventilor, care a protejat raufacatorii pe timpul necesar prescrierii? Nu inteleg ei ca acum , cind e anuntata sfidator ca nu se mai poate face dreptate legal, batjocorita victima trebuie sa se resemneze sub spectrul nedreptatii sau sa apere sanatatea societatii - revenind la dreptatea naturala?

Coinsideratiile de mai sus nu introduc idei revolutionare in drept ci cer doar observarea si respectarea temeiurilor care dau legii legitimitate.

O lege care sa recunoasca anularea tuturor prescriptiilor pentru crimele comunismului si tranzitiei- ar fi binevenita. Nu e nevoie insa neaparat de noi reglementari, care ar putea fi speculate in apararea impunitatii, prin invocarea unor lozinci de-contextualizate ca "non-retroactivitatea legii" (uitindu-se ca scopul fundamental al legii- apararea societatii- ar trebui sa primeze, in orice conflict de principii ).

Dar dreptul contine deja instrumente pentru impiedicarea folosirii anti-justitiare a prescriptiei : interuperea si suspendarea. E nevoie doar ca procurorii (reabilitindu-si profesia) sa opreasca valul NUP-urilor pseudo-justificate prin prescriptii, ca avocatii (trecind peste frica de a deveni indezirabili) sa-si "aminteasca" de caile simple de combatere a folosirii prescriptiei impotriva justitiei si ca judecatorii (amintindu-si de raspunderea dreptatii) sa cintareasca jocul prezumtiilor, folosind "luminile si intelepciunea magistratului"… neinregimentat .

Daca partea vatamata civil/penal nu a depus plingere in timpul reglementat, din motive neimputabile ei (cum ar fi impiedicarea inevitabila a judecatii sau intreruperea posesiunii prin violenta si dol) - conform codurilor in vigoare (cod penal - art. 128, cod civil- art. 1847, coroborat cu art. 1851) prescriptia se suspenda (ingheata clepsidra depenalizarii) sau se intrerupe (relansarea ceasului iertarii de la zero). Nimic mai firesc - daca nu uitam rostul prescriptiei.

Cum sa penalizezi victima impiedicata sa-si faca dreptate? Cum sa premiezi un infractor/delicvent care, a adugat crimei/pagubirii initiale pe aceea (impotriva justitiei) de se sustrage legii, folosind protectia unor institutii parazitate de complici ai sai? Daca am admite o astfel de utilizare a prescriptiei am invita toti infractorii sa ia masuri pentru a ascunde urmele si a folosi coruptia si protectia politica pentru aminarea judecarii pina la pragul prescriptiei.

Ceea ce ar surpa temeliile dreptului - gen de agresiune tratat in sectia de cod penal dedicata "crimelor impotriva justitiei".

Cu toate aceste evidente, procurorii, avocatii si judecatorii romani - asteptind un semn de sus pentru "schimbarea macazului", si-au folosit "luminile" pentru a intunerici ideea de dreptate, paralizind procesele justitiare pe baza unor prescriptii aplicate mecanic, abuziv, criminal.

Nu e un accident - ci e semnul combinatiei intre inregimentare, complicitate, josnicie si incompetenta.

Cum sa explici altfel faptul ca, in timp ce chiar ministrul FSNist al justitiei recunoastea public, in 1990, ca prescriptia nu poate acoperi crimele comunismului (fiind intrerupta, pentru ca victimele nu puteau inculpa regimul, inainte de caderea sa) procurorii din subordinea sa inchideau, cu NUP-uri motivate prin…. prescriere, plingerile penale de genul celei depuse de noi la procuratura militara din Bacau, in urma descoperirilor de la Dealul Marului (octombrie 1990) ? Sau incercarea de a sufoca anchetele de la procuratura militara privind Contrarevolutia (decembriada si mineriada), care au durat peste un deceniu- pe aceleasi "temeiuri" ?

O alta "superficialitate" sistematica este neaplicarea intreruperii care intervine (art. 133 cod penal, art. 1865 cod civil) atunci cind partea vatamata s-a plins, fara efect, in timp util.

Dar plingeri s-au facut, dupa 1990, si la procuratura si in instante, si ele relanseaza termenele pentru toate victimele, pe principiul solidaritatii creditorilor si debitorilor (art. 1045, 1036 si 1872 cod civil). "Uitindu-se" dolosiv faptul ca prescrierea crimei nu e scopul legii si nici obiectivul procuraturii, se pretinde ca o ancheta penala care nu a declansat inculparea (procesul penal), pentru ca a fost lungita incredibil sau terminata cu un NUP abuziv- nu intrerupe perscriptia. Asadar, desi victima s-a plins la timp, desi si-a irosit ani de zile cersind dreptate, doar pentru ca procurorii nu si-au facut datoria... infractiunea se prescrie.

Se poate compromite legalitatea mai eficace? Se poate evita concluzia ca aceia care au protejat infractiunea "prescriptoriu", trebuie la rindul lor condamnati?  Iata drumul la care duce enormitatea, propagata prin media deturnata, corupta si corupatoare din Romania, ca jefuirea avutiei nationale, operata dupa 1990, nu mai poate fi anchetata, pedepsita si corectata din cauza…. prescrierii. Populatia, crezind ca a inteles ce este justitia: fa orice, dar asigura-te ca nu vei fi pedepsit (eventual santajind alt infractori) pina la termenul de prescriere, dupa care - iti poti etala prada, facind in ciuda justitiarilor neputinciosi.

7. Extinctia… dreptului la dreptate si reduta arhivelor

Cine are in mina masina legala poate intoarce adevarul pe dos, poate jefui prin decret, poate interzice dreptatea.

Pentru a ingreuna repararea abuzurilor facute dupa 1945, in anul 1958, regimul comunist a emis Decretul 167. Acest atac al dreptului comunist a scurtat drastic termenele de prescriptie pentru raspunderea civila delictuala ( art. 998 cod civil) care a trecut de la cei 30 de ani prevazuti in codul civil (art. 1890) - cu reduceri la 20 si la 10, in cazuri bine precizate… la trei ani.

Faptul ca legislatorul post-decembrist a mentinut in vigoare, din noianul legilor comuniste - abrogate bucata cu bucata, tocmai acest decret - spune despre Tranzitia juridica la fel de mult ca incuierea arhivelor. Rivna cu care au folosit instantele, 20 de ani, aceasta portita (chichita) pentru a respinge pretentiile de despagubire ale victimelor abuzurilor comuniste - probeaza vinovatia justitiei, dincolo de dizertatiile "tehnice".

Cum "salutarul" decret 167 nu acoperea (vezi art. 22) si dreptul de proprietate, retorica judiciara post-comunista a recurs la artificiul negarii vechilor proprietati ("reconstituite") si la cel al denuntarii caracterului "material" al daunelor cerute pentru pagubele morale si existentiale - incit sa se poata aplica decretul 167… dreptului la actiune "avind un obiect patrimonial" (art. 1).

Misiunea de extinctie a dreptatii, la care s-au pretat juristii romani, iese in relief observindu-le pledoariile si motivarile. Cum de nu au observat, atitia ani, supusii decretului 167, ca acesta continea si o multime de prevederi (art 8,13,16,19) care ar fi permis depasirea prescriptiei "extinctive"?

Prescriptia - se spune de exemplu in decretul comunist folosit de protectorii faradelegii - "incepe sa curga de la data cind pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca, atit paguba, cit si pe cel care raspunde de ea".

Cum institutiile statului (si cu atit mai putin victimele) nu au nici azi cunostinta de responsabilul suferintelor, prescriptiile vor incepe sa curga legal cind in Romania se vor crea conditiile adecvate cercetarii infractiunilor pagubitoare.

Dar de ce nu s-au legat avocatii (sau nu au auzit judecatorii) nici de prevederile deceretului 167 care scoateau din joc prescriptia, datorita fortei majore (art. 13), cedarii la violenta (art. 9), gasirii de noi probe (consecinta a art. 8)? De ce nu au observat ei ca prescriptia (vezi si art. 1841 cod civil) intra in joc doar la cererea partii care poate profita de ea si ca judecatorul, daca are motive, o poate respinge (art. 19, decret 167/58).

Ca sa creada in continuare publicul ca bietul nostru stat si bietii nostri judecatori ar fi vrut sa faca dreptate, dar nu au putut, din cauza nemiloasei prescrieri?

Ar fi mai bine sa stie toata lumea ca statul roman post-comunist nu era obligat sa invoce prescriptia in contra celor care cereau reparatii, deci ca el a aparat impunitatea comitentilor (devenindu-le complice) - desi s-a obligat, prin conventia CEDO (vezi si art. 20 din Constitutie) sa respecte drepturile omului (inclusiv proprietatea).

Ca judecatorul roman nu era obligat sa ucida dreptatea, dar a facut-o, in ciuda garantarii CEDO a dreptului la justitie. De ce sa se creada ca valul masiv de dosare aterizat la Strasbourg este un accident datorat stingaciilor "inceputului" si nu un efect al complicitatii cu trecutul?

Una dintre caile care ar fi permis depasirea prescriptiei penale si revizuirea proceselor nedrepte este gasirea de noi probe (vezi codul de procedura penala, art 394). Recunoscind sensul/temeiul corect al precriptiei/revizuirii, legea prevede ca, daca o victima nu si-a putut face dreptate din cauza ca nu a dispus la timp (din motive neimputabile ei) de o anumita proba, care apare dupa expirarea termenului de prescriere, ea poate cere dreptate/revizuire.

Probe noi?!

Daca ar fi emanat din Revolutie si nu din Contraerevolutie - puterea FSN ar fi facut orice pentru dezvaluirea secretelor regimului criminal. Intelegind uriasul pericol pe care-l reprezinta arhivele pentru infractorii protejati dupa 1990 de uzurpatorii statului roman (amenintati cu reactivarea termenelor de penalizare a faptelor lor) - legiuitorii ce au protejat tranzitia nomenclaturii, au acordat atentia cuvenita apararii redutei arhivelor.

Voi trata in alta parte tema incuierii si (dez)organizarii arhivelor, care a frinat reperarea si consultarea documentelor utilizabile ca probe ale crimelor comunismului. Pornind de la experienta acumulata in acesti ani in lupta cu Arhivele "nationale", voi explica minutios tehnicile folosite pentru tainuire: interdictia accesului in buncarul arhivistic, invocarea abuziva a legii protectiei informatiilor personale si clasificate, distrugerea unor fonduri si mentinerea unei necesare dezorganizari, ingreunarea reperarii probelor prin echipare medievala si restrictii prevazute in regulamente interne, etc. Toate vegheate de Ministerul de Interne, care a pastrat controlul asupra documentatiei privind crimele sale.

Marchez aici doar concluzia: se poate dovedi riguros ca victimele regimului comunist nu au avut posibilitatea sa-si intareasca probatoriul in acesti 20 de ani, datorita piedicilor de documentare.

Protejind arhivistic vechii uzurpatori ai statului, gestionarii arhivelor si-au demascat coniventa/complicitatea, intrind la rindul lor in zona penalizabila (tainuire, protectia infractorului si chiar complicitate - in actiuni de jefuire incepute inainte de 1990, dar finalizate dupa).

In ciuda uriasului efort pentru paralizarea justitiei post-decembriste, adversarii "vinatorii de vrajitoare" nu pot scapa de relansarea termenelor de prescriptie, dupa capatarea dreptului de acces la documentele incuiate pina acum de lege sau ascunse de arhivisti.

Tactica limitarii acestui pericol este insa eficace: prelungirea interdictiilor si dezorganizarii, pina cind dispar fizic cei ce ar putea "penetra arhivele", pentru a gasi documentele pe baza carora s-ar relansa termenele si procesele. Se va spune: sinteti din nou in termen, dar nu mai aveti calitatea de parte (victima si calaul au murit).

Contracararea acestei manevre (care surpa si ea credibilitatea sistemului juridic romanesc) va depinde de pozitia fata de dreptate a noilor mercenari ai dreptului - de tinara generatie puita de Sistem.

Chiar si astazi, daca ar exista vointa, s-ar gasi in lege suficiente temeiuri pentru combaterea "protectiei documentare" (codul de procedura civila, la art 174, prevede -de exemplu- ca proba impiedicata de partea adversa se poate considera facuta; ramine doar ca principiul sa fie aplicat statului roman, ca parte reclamata in procese, care a impiedicat sistematic accesul la probe.)

Reabilitarea legalitatii: de la combaterea prescrierii la condamnarea uzurparii justitiei-Ioan ROŞCA

Preluat din : http://www.piatauniversitatii.com/news/default_editoriale.asp.htm

De studiat  : http://www.procesulcomunismului.com/marturii/default.asp.htm