După alegerile parlamentare şi prezi-denţiale, care au avut loc la 20 mai 1990, “gruparea Stănculescu” începe să fie agitată. Circula zvonul precum că generalul „Victoraş” nu va mai fi cooptat în noua echipă guver-namentală şi, în această eventualitate, cică, procesul de democratizare a armatei ar fi compromis.

Intră în scenă trepăduşii. Începe propa-ganda, însă, rezultatele obţinute de aceştia sunt foarte slabe. Cadrele militare nu mai au încredere în marionete. Deşi ştia că va ocupa funcţia de ministru în noul cabinet, Stănculescu nu voia să fie investit oricum, ci cu girul oficial al mişcării C.A.D.A.. Numai în acest fel putea să pozeze în faţa opiniei publice ca un aşa-zis garant al de-mocratizării şi depolitizării organismului militar şi, bineînţeles al aflării (ascunderii) adevărului despre implicarea armatei în revoluţie.

În fine, situaţia este rezolvată de păroaspătul general Ilie Marin. Acesta şi “gruparea Stănculescu” trimit, în numele mişcării C.A.D.A., o telegramă adresată guvernului şi o alta adresată parla-mentului, prin care se anunţă “voinţa armatei din Timişoara de al menţine pe generalul Stăncu-lescu în funcţia de ministru al apărării, ca fiind singurul garant al stabilităţii armatei “.Mediatizate, telegramele devin uneltele de atac ale celor care doreau compromiterea miş-cării C.A.D.A.. Se afirmă că “iniţiatorii mişcării, prin susţinerea generalului Stănculescu, dove-desc cu claritate că cererile prezentate în Apelul din 12 februarie ’90, îndeosebi aflarea adevă-rului despre implicarea armatei în decembrie ’89, au fost rezolvate prompt de către ministru, cu excepţia punctului care prevede numirea unei persoane civile în fruntea armatei”.

Aceste aprecieri, răspândite prin mass-media, au dezamăgit şi totodată au contrariat cadrele militare. Dacă şi reprezentanţii lor erau capabili să susţin asemenea aberaţii, însemna că nu mai era nimic de făcut, însemna că lupta împotriva sistemului comunist existent încă în armată era deja  pierdută. Din acel moment, mişcarea a fost sugrumată. Nu mai avea sus-ţinători, însă, lovitura de graţie o va da, totuşi, domnul Ion Iliescu, în ziua de 14 iunie ’90, ocazie cu care afirmă că mişcarea C.A.D.A. a fost implicată în organizarea actelor de violenţă din Bucureşti, acte cunoscute sub denumirea de “mineriada din 13-15 iunie 1990”.

Se ştie că multe cadre militare simpatizau cu cei care doreau efectiv construirea unei noi societăţi, şi nu o altă guvernare comunistă, şi, deci, militanţii din Piaţa Universităţii reprezentau un real pericol pentru unul ca Iliescu. Bătrânul comunist a intuit că nu poate să înfrângă mişcările anticomuniste potrivnice şi, totodată, să-şi consolideze puterea, atâta timp cât şi în armată exista o mişcare anticomunistă. Mişcarea C.A.D.A.

Aceasta era părerea lui Iuliu Maniu după un an de la instaurarea dictaturii regale şi în analiza făcută cu acea ocazie a spus, printre altele: „După anexarea Austriei, după acordul de la Munchen şi după revizuirea frontierelor Cehoslovaciei, Germania a făcut un pas uriaş spre inima Europei Centrale şi bazinul dunărean, ceea ce înseamnă reluarea vechei politici de expansiune.

România şi-a înstrăinat simpatiile aliaţilor din apus, înstrăinaţi deja în bună parte prin atitudinea neclară şi şovăielnică, manifestată în raporturile internaţionale, fără să se poată apropia de puterile totalitare ale axei Roma-Berlin care susţin revizuirea tratatelor, chiar şi a clauzelor teritoriale, după cum au mărturisit-o de atâ­tea ori. Ungaria, care mai desparte România de Germania, a ajuns un stat la discreţia politicei dictate de Berlin. Dacă ne dăm seama că vizitele M.S. Regelui la Londra şi Paris - de altfel atât de mult dorite - au rămas fără rezultate practice pentru România şi că vizita la Berchtesgaden, în loc să netezească, a înăsprit şi mai mult raporturile dintre Germania şi România, după ce Mica Antantă şi Societatea Naţiunilor nu mai aminteşte vocabularul diplomaţiei noastre, a mai rămas numai înţelegerea balcanică, singurul reazim diplomatic al României.

Urmează de aici că epoca dictaturii regale a rămas cu totul infructuoasă în materie de politică externă şi înseamnă şi în privinţa aceasta un regres evident în ce priveşte fortificarea siguranţei noastre naţionale şi de stat. Am pierdut forţe amice şi n-am reuşit să câştigăm pe nimeni pentru noi în această epocă de încordare extraordinară internaţională. Aceasta s-a întâmplat şi în urma neclarităţii şi nesincerităţii politicii noastre externe, care, în lipsa concursului naţiunii şi a controlului opiniei publice, este lipsită de o directivă precisă şi este jocul inspiraţiei momentane şi a influenţelor oculte dirijate de interese capricioase, de incidente interne şi externe întâmplătoare.

Naţiunea nu este informată, nu este întrebată şi prin urmare nu este sufleteşte solidarizată cu politica oficială a statului. în această situaţie, România, pentru apărarea integrităţii hotarelor sale, nu se poate încrede decât în propriile ei forţe. "