Practic exclusiv din cauză că dezideratele CADA şi ADM nu erau agreate de către responsabilii politici şi militari „post-comunişti”, aceştia au avut permanent o atitudine ostilă faţă de ofiţerii care le promovau, şi care erau susţinute de marea majoritate a cadrelor militare [17]. Astfel cum s-a mai arătat, la data de 14 iunie 1990, preşedintele Ion Iliescu a acuzat CADA şi ADM (şi a cerut chiar interzicerea lor) pretextînd că cerinţa lor ca armata să nu primească misiuni de reprimare a manifestaţiilor anti-guvernamentale ar fi generat „pasivitatea” armatei în evenimentele din iunie 1990 de la Bucureşti.

Acuzaţiile erau complet nejustificate în principal pentru că solicitarea CADA şi ADM avea în vedere pe de o parte că prin chiar legislaţia în vigoare la acea dată armatei nu-i puteau fi atribuite asemenea misiuni [18] iar pe de altă parte consecinţele grave pe care le-a avut implicarea armatei, contrară Constituţiei şi legilor în vigoare la acea dată, în evenimentele din decembrie 1989 – ilegalitate care avea să fie ulterior constată ca atare şi sancţionată sever de către justiţie (condamnarea, între altele, la 15 ani de închisoare, a generalilor Stănculescu şi Chiţac).

Netemeinicia acuzaţiilor aduse de Ion Iliescu CADA şi ADM rezulta şi din declaraţiile comandantului Armatei 1 de la acea dată, generalul Dumitru Polivanov, care făcuse public faptul că nu a existat nicio o împrejurare care să îngreuieze acţiunea forţelor militare în evenimentele respective, acestea acţionînd atunci când şi cum solicitase şeful Marelui stat major, generalul Vasile Ionel (ministrul Stănculescu era plecat din ţară) – a se vedea, de exemplu, revista „Flacăra” nr 28 din 10-16 iulie 1991, Paul Vinicius, „Ziua cea mai lungă”.

Acuzaţiile aduse CADA şi ADM de către preşedintele Iliescu au contat şi ele în „decizia” pe care aşa zisul Consiliu militar superior al MApN / al Armatei a transmis-o presei, la 14 iunie 1990, cu privire la „interzicerea” CADA şi ADM. Pentru ca ulterior, în anii în care Parchetul a anchetat evenimentele din iunie 1990, generalul Vasile Ionel, fostul şef al Marelui stat major, să declare procurorilor militari că i-ar fi cerut în acele zile preşedintelui Ion Iliescu "să nu implice Armata în această acţiune de restabilire a ordinii în Piaţa Universităţii deoarece legea interzice acest lucrui" şi că a fost ignorat de preşedinte [19].

În consecinţă, acuzaţiile aduse de Iliescu CADA şi ADM în discursul din 14 iunie 1990 au fost la fel de justificate cum s-au dovedit ulterior a fi şi acuzaţiile, aduse tot atunci, cu privire la „rebeliunea legionară cu care s-a confruntat în aceste zile poporul român”. Acuzaţii care astăzi ne apar mai clar ca oricând făcute cu scopul reprimării brutale a oricărei încercări de a critica şi contesta, pe căi democratice, un regim care se dovedea tot mai mult diferit de ceea ce se proclama a fi.

Ca urmare a discursului din 14 iunie 1990 a preşedintelui Iliescu, precum şi a unui Comunicat al Guvernului Roman din aceeaşi zi, care cerea MApN să interzică activitatea CADA, „Consiliului militar superior al MApN / al Armatei” (CMS) a anunţat interzicerea activităţii CADA şi ADM.

Cu ocazia unei întâlniri ulterioare cu membri ai CADA şi ADM, fostul general Stănculescu a făcut cunoscut ofiţerilor respectivi că el nu ar fi agreat măsura CMS, despre care sugera că nu ar fi fost legală. Au urmat şi alte întâlniri ale ministrului Stănculescu şi altor generali din conducerea Ministerului cu membri CADA şi ADM, fără să se ridice în vreun fel problema că aceste întâlniri ar fi fost contrare vreunei decizii ori reglementări legale.

Adversarii ideilor CADA şi ADM au mai invocat şi „argumentul” că ar fi existat o problemă cu „forma de organizare” a CADA şi ADM – fără a se preciza vreodată în vreun fel în ce ar fi constat în mod concret, legal şi în fapt, o asemenea problemă [20].

În realitate, însă, acuzaţiile nu erau decât pretexte pentru a interzice, nelegal şi abuziv, exprimarea unor opinii pe care responsabilii politici şi militari nu doreau să le audă – şi, mai ales, să aibă ecou în opinia publică.

CADA şi ADM au fost asocieri informale, fără personalitate juridică, ale unor cadre militare, asocierii nesupuse condiţiilor cuprinse în legea specială în vigoare la acea dată – Legea nr 21/924 privind constituirea, funcţionarea şi dizolvarea persoanelor juridice (asociaţii şi fundaţii).

Aceste forme de asociere nu contraveneau nici reglementărilor militare în vigoare – Statutele corpurilor ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor, respectiv Regulamentul disciplinei militare.

Prin exprimarea opiniilor lor, inclusiv prin presă şi unele întruniri – şi de fiecare dată în numai în afar serviciului – ofiţerii CADA şi ADM, şi-au exercitat, fără nicio încălcare a legii ori reglementărilor militare în vigoare atunci, dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării, astfel cum acest drept era garantat inclusiv prin tratalele internaţionale la care România era parte – de exemplu: Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România încă din 1974 (art 9 - „Nimeni nu trebuie să aibă de suferit din cauza opiniilor sale. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare.”); Declaraţia universală a drepturilor omului (art 19 – „Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării.

Acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară.”) etc. Asocierea informală a ofiţerilor şi cele câteva întruniri la care au participat, vizînd exclusiv tematica reformei şi modernizării armatei „post-comuniste”, au fost şi ele în acord cu dreptul la întrunire paşnică şi la asociere pe care inclusiv aceleaşi tratate li le garantau în calitate de cetăţeni ai unui stat parte la acestea (art 21 şi 22, de exemplu, din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice). De asemenea, în România nu existau restrângeri prin lege a exercitării acestor drepturi, în înţelesul tratatelor amintite (ori, mai târziu, al Convenţiei europene a drepturilor omului).

Asemenea restrângeri aveau să fie stabilite după decembrie 1989 prin Legea 80/1995 privind statutul cadrelor militare. Restrângerile au fost făcute, deci, prin lege şi în acord cu prevederile tratatelor internaţionale menţionate, ratificate de România. Conformitatea cu respectivele tratate a constat inclusiv în evitarea restrângerilor excesive şi nejustiticate ale drepturilor şi libertăţilor cadrelor militare.

Un exemplu în acest sens este cel al libertăţii de întrunire (art 29 lit g), restrânsă exclusiv cu privire la „întrunirile cucaracter politic ori sindical”. De asemenea şi în acest caz în acord cu principiul că sunt acceptabile numai acele restrângeri „necesare într-o societate democratică”, cadrelor militare le este recunoscută libertatea de opinie şi exprimare. Cadrele militare pot să aibă şi să exprime orice opinii – inclusiv politice, nota bene – acestea din urmă, în mod firesc, „în afara serviciului” (art 29 lit a).

„Interzicerea” activităţii CADA şi ADM, făcută publică la data de 14 iunie 1990 de către un aşa zis când „Consiliu militar superior al MApN” când „Consiliu militar al Armatei”, solicitată prin discursul preşedintelui CPUN Ion Iliescu şi Comunicatul Guvernului, a fost o măsură nelegală inclusiv sub aspect formal, al autorităţii căreia îi revenea competenţa legală să decidă o asemenea măsură. „Consiliul militar superior al MApN” sau „Consiliul militar superior al Armatei” (nu era nici oficial câtuşi de puţin clar) a fost titulatura sub care un pretins organism al MApN / Armatei ar fi luat, la 11 iunie 1990, respectiv la 13 noiembrie 1990 două aşa zise măsuri împotriva CADA, ADM şi unora dintre ofiţerii lor.

Un asemenea organism, dacă a existat cu adevărat, nu a putut să existe decât complet nelegal, în afara cadrului normativ existent la acea dată în materia organizării Ministerului Apărării Naţionale, respectiv Decretul Consiliului de stat nr 444/1972 privind organizarea şi funcţionarea a MApN (Decret care a fost în vigoare până la abrogarea sa explicită prin art 18 al noii reglementări în materie – Legea nr 41 din 18 decembrie 1990 privind organizarea şi funcţionarea MApN). „Consiliul militar superior al Armatei / al MApN” nu se regăsea între organele de conducere ale MApN astfel cum acestea erau stabilite prin Decretul 444: „Consiliul de conducere al Ministerului” (art 7 şi 8), Biroul Consiliului de conducere (art 14), respectiv ministrul, prim adjunctul ministrului şi cei cinci adjuncţi ai ministrului (art 17).

Pretinsul Consiliu nu se regăsea de asemenea nici printre organismele de coordonare şi consultative prevăzute de art 19 al Decretului (Consiliul de înzestrare, Consiliul superior al învăţământului militar, Consiliul tehnico-ştiinţific, Comisia de coordonare a cercetărilor ştiinţifice), şi nici printre comandamentele de arme şi de servicii ori direcţiile centrale şi celelalte componente ale „structurii organizatorice” ale MApN, astfel cum acestea erau stabilite prin Anexa la Decret. Prin „Comunicatul către ţară al CFSN“, din 22 decembrie 1989, a fost anunţată constituirea ad-hoc a unui „Consiliu militar superior” – cu acestă denumire, şi nu „Consiliu militar superior al Amatei” ori „Consiliu superior al MApN” – avînd rolul să coordoneze „activitatea armatei şi unităţilor Ministerului de Interne”.

Necesitatea unei asemenea autorităţi ad-hoc fusese impusă de contextul acelui moment, în care – după fuga lui Nicolae Ceauşescu şi după ce în zilele precedente armata şi Ministerul de Interne (Miliţia şi Securitatea) fuseseră implicate în reprimarea manifestaţiilor care au dus la căderea lui Ceauşescu – la nivelul armatei şi al Ministerului de Interne „unitatea de comandă” fusese grav afectată, suspiciunile şi acuzaţiile între armată şi Interne ameninţau să provoace dezordini cu consecinţe grave, inclusiv prin necoordonarea forţelor şi acţiunilor militare care tocmai se declanşaseră, cu totul haotic, pentru „anihilarea teroriştilor fanatici, fideli dictatorului Ceauşescu” etc.

Cele menţionate mai sus fac evident faptul că, inclusiv prin rol şi denumire, Consiliul militar superior anunţat de Comunicatul CFSN din 22 decembrie nu putea să fie tot una cu pretinsul „Consiliu militar superior al Amatei” / „Consiliu superior al MApN”, despre a cărui existenţă nu s-a ştiut practic nimic decât atunci când, în luna iunie respectiv noiembrie 1990, au fost anunţate două măsuri împotriva CADA şi ADM.

Cu privire la cele două măsuri, s-a susţinut că la data de 11 iunie 1990 pretinsul Consiliu ar fi „hotărât” interzicerea CADA şi ADM („hotărâre” a cărei anunţare avea să fie însă amânată, în mod ciudat, pentru data de 14 iunie 1990, după evenimentele din 13 iunie [20]

de la Bucureşti [21]) şi că la data de 13 noiembrie 1990 acelaşi „Consiliu” ar fi „hotărât trecerea în rezervă a unor ofiţeri CADA şi ADM – a se vedea, la datele corespunzătoare, „Cronologia” de mai jos.

Printr-un Comunicat de presă (publicat în ziarul „Adevărul” din 15 iunie 1990, respectiv în săptămânalul „Armata poporului” din 20 iunie 1990 – „Din partea CMS al MApN”), „Consiliul” a anunţat că ar fi „hotărât încetarea activităţii CADA” şi ar fi „ interzis de asemenea funcţionarea oricăror grupuri şi comitete constituite în afara cadrului legal al armatei”, precum şi „anularea Ordinului ministrului Apărării Naţionale nr M 16 din 4 martie 1990” (prin care era recunoscută existenţa şi funcţionarea CADA). „Decizia” anunţată de către Consiliu la data de 14 iunie 1990 a fost vădit nelegală.

Acest organism, care se autointitula când „Consilul militar superior al Armatei”, când „Consiliul militar superior al MApN” [22] – nu putea să adopte valid hotărâri pentru care competenţa legală aparţinea exclusiv organelor de conducere ale Ministerului Apărării, astfel cum acestea erau stabilite prin actul normativ de organizare şi funcţionare a MApN (Decretul Consiliului de stat nr 444/1972). În consecinţă, „CMS al MApN / al Armatei” nu putea să decidă valid din punct de vedere legal cu privire la activitatea unor ofiţeri aparţinînd MApN, după cum, în mod evident, nu putea să abroge un Ordin adoptat de către ministrul Apărării în exercitarea atribuţiilor sale constituţionale şi legale.

Vădit nelegală – consecinţă inclusiv a nelegalităţii organizării şi funcţionării proprii – a fost de asemenea şi „hotărârea” autonumitului Consiliu din 13 noiembrie 1990 cu privire la trecerea în rezervă a unor ofiţeri. Această competenţă aparţinea exclusiv ministrului Apărării şi Consiliilor de onoare, conform Statutului corpului ofiţerilor, aprobat prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr 1177/1965, şi Regulamentului disciplinei militare, aprobat prin Ordinul general al MApN nr 10 din 26.05.1973.

Aşa numitul Consiliu şi-a „motivat” aşa zisa „hotărâre” de interzicere a CADA şi ADM cu „cerinţa Guvernului României” (din 14 iunie 1990). Or respectiva „cerinţă” viza numai încetarea activităţii CADA („motivînd” în principal cu Comunicatul Comitetului din 5 iunie 1990), şi nu şi a ADM („oricăror grupuri şi comitete”, în exprimarea aşa zisului Consiliu), ceea ce face actul său încă şi mai netemeinic şi abuziv.

În sfârşit, legalitatea „hotărârii” pretinsului Consiliu era pe măsura legalităţii „actului” pe care alesese să se „întemeieze” – o „cerinţă”, mai exact un Comunicat al Guvernului. Or comunicatele nu făceau parte din categoria actelor pe care Guvernul le putea emite în acea perioadă („Hotărâri ale Guvernului”) în exercitarea prerogativelor sale legale de „conducere generală a activităţii administrative” (inclusiv a armatei) – art 2 coroborat cu art 5 din Decretul-Lege nr 10 din 31 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Guvernului Român.

Dacă conducerea Ministerului Apărării – aceasta, şi nu pretinsul Consiliu, un organism fără niciun statut legal – şi-ar fi pus totuşi problema să ducă la îndeplinire o „Cerinţă” dintr-un Comunicat al Guvernului, atunci singura modalitate legală de a face acest lucru era iniţierea, promovarea şi adoptarea unei legi prin care să se restrângă exerciţiul unor drepturi şi libertăţi precum cele care au fost violate brutal prin „interzicerea CADA şi ADM”.

În consecinţă, în considerarea tuturor celor mai de sus, rezultă în mod evident că măsurile dictate împotriva CADA, ADM şi unor ofiţeri aparţinând acestora nu au fost altceva decât un lung şir de abuzuri şi ilegalităţi în raport nu numai cu legislaţia internă dar şi cu tratatele privind drepturile şi libertăţile fundamentale la care România era parte.

În raport cu normele altor tratate ratificate de România, în principal cu cele ale Convenţiei ONU asupra imprescriptibilitãţii crimelor de rãzboi şi a crimelor împotriva umanitãţii (ratificatã de România în 1969), persecuţiile respective au putut şi pot reprezenta, în contextul altor numeroase asemenea abuzuri comise în acei ani, „crime împotriva umanităţii” (ca „persecuţii din motive politice”), „imprescriptibile”, în înţelesul Convenţiei ONU – şi au putut şi vor putea fi oricând cercetate şi judecate ca asemenea infracţiuni. De altfel, probabil că, conştienţi de asemenea riscuri, responsabilii militari şi politici din 1990 au şi ales să-şi ascundă gravele abuzuri în spatele unei „instituţii” fantomatice, fără niciun statut legal, cum a fost pretinsul Consiliu militar superior al Armatei (sau al MApN).

Se mai impune constatat şi faptul că, în toţi anii de după aceste grave abuzuri, nu a existat nici măcar un singur om politic sau partid politic care să iniţieze măcar o singură măsură pentru clarificarea acelor abuzuri şi pentru repararea, în măsura în care ar mai fi fost posibil, a consecinţelor pe care acestea le-au generat. Nimic nu au întreprins în acest sens, deşi ar fi avut mijloacele necesare să o facă, nici organizaţii precum GDS şi Alianţa Civică, organizaţii care în acele luni au exprimat, declarativ, simpatie şi susţinere pentru ideile pe care CADA şi ADM le-au promovat în beneficul modernizării şi democratizării armatei.

CADA şi ADM: succes cert dar limitat......Simpatia şi susţinerea largă de care s-au bucurat ideile CADA şi ADM, în interiorul armatei dar şi la nivelul opiniei publice, al mediilor intelectuale şi autentic democratice, au avut în vedere deopotrivă legitimitatea lor şi faptul că acestea au fost promovate deschis şi fără să contravină regulilor specifice unei societăţi democratice, dar nici reglementărilor militare în vigoare la acea dată. Dealtfel, însuşi fostul ministru Stănculescu a avut cuvinte de apreciere faţă de aceste idei şi faţă de ofiţerii care au militat pentru ele. De exemplu, într-un interviu pentru ziarul „Liberation” (preluat de revista „Expres” nr 45 din 4-11 decembrie 1990) şi într-altul acordat ziarului „Timişoara” (6 martie 1991) el a apreciat CADA drept o „mişcare pozitivă” pe care „poate că a greşit [22] dizolvînd-o la cererea Guvernului”, respectiv „un şuvoi de idei al tinerilor ofiţeri în folosul şi sprijinul întregii armate”.

Vorbind despre „dizolvarea” CADA, este evident că fostul ministru a avut în vedere „hotărârile” nelegale ale autointitulatului CMS al Armatei / al MApN din 11 iunie 1990, respectiv din 13 noiembrie 1990 – în urma căreia, la 17 noiembrie 1990 au fost trecuţi în rezervă lt col Silviu Popescu şi cpt Valerian Stan23, iar la 6 decembrie 1990 mr Nicolae Durac.

O apreciere asemănătoare, tardivă dar probabil sinceră, a exprimat fostul ministru şi atunci când, la data de 19 martie 1997, i s-a adresat în scris cpt rez Valerian Stan cu cuvintele: „În amintirea unei colaborări fructuoase în formarea unei noi armate”.

Chiar dacă fatalmente limitat, succesul ideilor CADA şi ADM a fost unul real, constînd inclusiv în concretizarea unora dintre propunerile făcute: anumite măsuri pentru clarificarea implicării armatei în evenimentele din decembrie 1989; trecerea în rezervă a majorităţii generalilor reactivaţi în decembrie 1989; împiedicare accesului la funcţii de decizie importantă (cel puţin în parte, şi cel puţin pentru o perioadă) a generalilor care au deţinut poziţii înalte în ierarhia militară comunistă, a ofiţerilor de contrainformaţii şi activiştilor comunişti; desfiinţarea unor structuri înfiinţate după decembrie 1989 mai mult pentru a oferi sinecuri foştilor activişti de partid; acceptarea dreptului cadrelor militare la demisie; evitarea (cel puţin parţială, şi cel puţin pentru o perioadă) a politizării excesive a armatei, în beneficul intereselor forţelor politice „post-comuniste”; soluţionarea unor cazuri în care cadrelor militare li s-au făcut acte de nedreptate, în principal înainte de decembrie 1989; o anumită creştere a ponderii criteriului competenţei în cariera profesională a cadrelor militare; o anumită diminuare a rigidităţii şi intoleranţei din relaţiile de subordonare ierarhică militară etc. Voinţa cadrelor militare de a fi reformată, modernizată şi profesionalizată propria instituţie şi de a fi clarificată implicarea ei în evenimentele din decembrie 1989 a fost privită cu simpatie şi respect la nivelul societăţii româneşti.

Ceea ce au făcut timp de aproape un an ofiţerii din CADA şi ADM a influenţat într-o anumită măsură, pozitiv, evoluţiile sistemului militar în sensul ideilor pe care ei le-au susţinut. Opoziţia, practic inevitabilă în contextul de atunci, a responsabililor politici şi militari faţă de aceste idei a constituit principala cauză a limitelor succesului lor. Dar repercusiuni au avut şi unele erori făcute de ofiţerii înşişi promotori ai acestor idei [24] – unele dintre ele inevitabile şi ele, poate, în acelaşi context. Cu toate acestea, considerăm că ar fi justificat să se conchidă că existenţa CADA şi ADM a fost benefică evoluţiilor din armată din prima parte a anilor ’90.

[[==============]]

[17] Cu privire la simpatia şi susţinerea pe care ideile CADA şi ADM le-au avut în rândul cadrelor militare, se pot vedea, cu titlu de exemplu, în „Cronologia” de mai jos, Comunicatul CADA din 7 iunie 1990, precum şi consemnările corespunzătoare datelor de 13 februarie şi 18 noiembrie 1990 (ziarul „România liberă”, articolul „Ordon: Sondaj de opinie”).

[18] A se vedea Legea apărării naţionale nr 14/1972 (art 10), în vigoare la acea dată. După 1989, asemenea misiuni i-au fost stabilite armatei („asigurarea ordinii constituţionale”, „menţinerea şi restabilirea ordinii de drept”) numai prin Legea nr 41 din 18 decembrie 1990 privind organizarea şi funcţionarea MApN (art 1 şi art 12 lit e).

[19] “România liberă, 9 august 2007: „Iliescu a condus personal asaltul din 13 iunie 1990”

[20] Cu ocazia unei conferinţe de presă, consemnată de ziarul “România liberă” din 17 octombrie 1990 (a se vedea “Cronologia” de mai jos), ministrul Stănculescu a folosit un asemenea “argument”.

[21] Faptul că „hotărârea” din 11 iunie nu a fost făcută publică la acea dată şi, conform unei precizări din partea MApN, apărută pe prima pagină a săpătămânalului „Armata poporului” din 13 iunie, a fost amânată pentru mai târziu (pentru data de 14 iunie, după discursul preşedintelui Iliescu şi Comunicatul Guvernului) face justificată presupunerea că la nivelul MApN erau cunoscute pregătirile pentru reprimarea în 13 iunie a Pieţii Universităţii şi că responsabilii politici şi militari au convenit ca interzicerea CADA şi ADM să fie simultană cu reprimarea Pieţii – inclusiv pentru a o putea justifica mai uşor această decizie, ca o măsură luată într-un moment dramatic şi cu pretextul că ofiţerii CADA şi ADM, („promotorii teoriei pasivităţii armatei”, cum au fost acuzaţi) ar avea şi ei o vină pentru evenimentele grave din acele zile (astăzi se ştie, destule dintre ele parte a unui scenariu pus la cale de puterea de atunci). Faptul că, atunci când, la 14 iunie, a făcut publică „hotărârea” sa din 11 iunie, „CMS la MApN / al Armatei” a invocat hotărârea Guvernului din 14 iunie, arată şi el că discursul preşedintelui, Comunicatul Guvernului şi hotărârea „CMS al Armatei / MApN” au făcut parte dintr-o strategie gândită din timp, şi pusă ca atare în practică (chiar dacă şi cu inadvertenţe trădînd câte ceva din ceea nu s-ar fi dorit). Imediat după evenimentele din 13-15 iunie a fost desfiinţată şi Comisia guvernamentală constituită pentru clarificarea implicării armatei în evenimentele din decembrie 1989 de la Timişoara.

[22] Titulatura acestui organism era echivocă inclusiv în documentele şi comunicatele oficiale ale MApN – când „CMS al MApN”, ca, de exemplu în răspunsul ministrului la interpelarea deputatului FSN Dorin Staicu („Armata poporului” nr 49 (52) din decembrie 1990), când „CMS al Armatei”, dar şi „CMS al MApN” (sic!) – în chiar Comunicatul aşa zisului Consiliu publicat în „Armata poporului” din 20 iunie 1990.

[23] Detalii privind trecerea în rezervă, nelegală şi abuzivă, a cpt Valerian Stan (şi a mr Nicolae Durac) precum şi demersurile făcute de acesta pentru anularea măsurii luate împotriva sa pot fi găsite în materialul „Demersuri pentru anularea trecerii nelegale şi abuzive în rezervă”, aflat în secţiunea de Documente (Alte documente) a site-ului lui Valerian Stan; pe acelaşi site, în secţiunea Publicistică (anul 2009), poate fi văzut şi articolul „Complici împotriva adevărului”, referitor la pretinsa inexistenţă / dispariţie din arhive a unui document în legătură cu măsura trecerii în rezervă a ofiţerului – Raportul CR 205 din 5 noiembrie 1990.

[24] Asemenea eori ar putea fi considerate: atitudinile nejustificate favorabile fostului general Stănculescu ale unor membri ai CADA (care au creat disensiuni, uneori părînd chiar intenţionate, între ofiţerii aparţinînd CADA şi ADM); unele atitudini „echivoce”, ascunzînd intenţiile reale, precum „stratagema” folosită de CADA (membri importanţi ai săi) pentru înlocuirea ministrului Militaru cu generalul Stănculescu; o solidaritatea deficitară uneori între ofiţerii CADA şi ADM; alte gesturi care au afectat într-un fel credibilitatea unora dintre ofiţeri – precum anunţul din august 1998 că majoritatea membrilor şi simpatizanţilor CADA s-ar fi înscris în Partidul Dreapta Românească ori acte care au putut fi condamnate / investigate în justiţie sub motivul că au constituit o implicare în mineriada din toamna anului 1991 sau fraude finaciar-bancare (detalii pot fi găsite în cuprinsul acestei „Cronologii”).

Site Valerian STAN : http://www.valerianstan.ro/documente.html