CADA s-a constituit în cursul lunii februarie 1990, la Timişoara, în principal ca reacţie la refuzul responsabililor militari din unităţile de acolo de a avea un dialog sincer cu cadrele militare din garnizoană [2]. Acestea simţeau nevoia unui asemenea dialog în principal în scopul clarificării responsabilităţilor pentru implicarea unităţilor şi subunităţilor lor (trupe tereste şi de aviaţie) în acţiunile militare represive şi de intimidare la care a luat parte şi armata împotriva concitadinilor lor (între 16 şi 20 decembrie 1989, la Timişoara au fost ucise câteva zeci de persoane şi rănite câteva sute) – acţiuni pentru care cadrele militare amintite resimţeau o anumită vinovăţie. Ele doreau în acelaşi timp un dialog care să prefigureze măsurile care s-ar fi impus pentru modernizarea armatei, depolitizarea şi „democratizarea” ei.

Anterior constituirii CADA, în garnizoana Bucureşti, în perioada 28 decembrie 1989 – 7 ianuarie 1990, un grup de opt ofiţeri din comandamentul Diviziei 57 Tancuri [3] a avut iniţiativa constituirii „Cluburilor militare”, ca organisme „profesionale, neguvernamentale, independente, nealiniate şi în afara structurii organizatorice a MApN, întemeiate pe principiile democraţiei depline”. Se preconiza ca aceste organisme să contribuie de asemenea la profesionalizarea şi modernizarea armatei, la ameliorarea performanţelor structurilor de conducere militare.

Conducerea de la acea dată a armatei, în principal generalul Militaru, ministrul Apărării, a avut o reacţie de respingere foarte dură atât faţă de iniţiativa „Cluburilor militare” cât şi de cea a constituirii CADA (ministrul a dispus chiar arestarea ofiţerilor care avuseseră ideea constituirii „Cluburilor militare”).

Generalul Militaru, reactivat după căderea lui Ceauşescu şi numit ministru începînd cu 26 decembrie 1989, nu avea complicităţi cu fostul regim, cu oamenii acestuia prezenţi masiv şi la vârful armatei, şi nici nu fusese implicat în reprimarea manifestaţiilor în decembrie 1989. Cu toate acestea, el a respins cu maximă intoleranţă şi nejustificat orice idee de dialog cu ofiţerii care propuneau modernizarea, depolitizarea, „democratizarea” armatei şi clarificarea implicării ei în represiunea din decembrie 1989.

Această eroare gravă (pe care generalul şi-a asumat-o public la scurt timp după plecarea de la conducerea Ministerului – a se vedea, de exemplu, un text al său publicat în „Armata poporului” din 21 martie 1990, „Vă rog, daţi-mi cuvântul!”) s-a datorat pe de o parte spiritului său rigid iar pe de altă parte presiunii la care a fost supus în direcţia aceasta dinspre responsabilii politici precum şi dinspre generalii şi ofiţerii superiori din conducerea armatei.

Acuza care i-a fost făcută lui Militaru că a adus din rezervă un număr de generali se impune privită şi ea din perspectiva neîncrederii justificate a acestuia în generalii aflaţi în decembrie 1989 la conducerea armatei, care făcuseră dovada unei loialităţi totale şi până la capăt faţă de Ceauşescu şi regimul său, chiar cu preţul angajării armatei în acţiuni fratricide pentru apărarea lor.

La data de 12 februarie 1990, grupul de ofiţeri iniţiatori ai CADA (cei mai mulţi de la Timişoara) a sosit în Capitală unde a avut discuţii cu viceprim-ministrul Gelu Voican-Voiculescu şi cu prim-ministrul Petre Roman. În Piaţa Victoriei grupul a fost întâmpinat de un mare număr de militari (ofiţeri, studenţi de la Academia militară tehnică etc). În aceeaşi zi, grupul face public Apelul de mai jos (publicat în 14 februarie de „România liberă” şi revista „22” iar în 18 februarie de ziarul „Dreptatea”).

[2] Detalii privind constituirea CADA şi primele demersuri ale acestuia pot fi găsite în cartea fostului maior timişorean, unul dintre iniţiatorii CADA, Nicolae Durac, „Neliniştea generalilor”.

[3] Cei opt ofiţeri au fost: lt col Marin Bălteanu, lt col Mircea Chelaru, mr Corneliu Dumitriu, mr Sorin Ghiţă, mr Liviu Gârleşteanu, lt col Vasile Handaric, lt col Silviu Popescu, cpt Marian Tudor.

Apelul CADA către preşedintele Consiliului provizoriu de uniune naţională (CPUN)

Sîntem reprezentanţii mai multor unităţi militare din Timişoara şi ai Aviaţiei militare care dorim să prevenim destabilizarea armatei, în cazul în care nu se respectă principiile democratizării ţării şi în domeniul militar. Pentru aceasta cerem:

1. Stabilirea adevărului privind rolul armatei în Revoluţie, în special în perioada 16-20 decembrie 1989 la Timişoara.

2. Cadrele militare din Ministerul apărării naţionale care înainte şi după data de 16 decembrie 1989 s-au compromis, fiind părtaşe directe ale dictaturii ceauşiste, să fie înlăturate din armată. De asemenea, cerem retragerea generalilor reactivaţi în perioada revoluţiei, în armată fiind suficiente cadre competente tinere care să poată îndeplini funcţii de conducere la toate nivelurile.

3. Trecerea în rezervă a ministrului apărării naţionale care, prin ordinele date, a dus la o stare de tensiune în armată.

4. Trecerea în rezervă a ministrului de interne, ca participant direct la acţiunile de reprimare a demonstranţilor din Timişoara.

5. Numirea în funcţia de ministru al apărării naţionale a unei personalităţi civile ca reprezentant în parlament al intereselor armatei.

6. Promovarea cadrelor militare în funcţii de conducere, în etapa actuală, să se facă pe baza unor criterii stabilite la nivel naţional prin consultarea întregii armate.

7. Legile şi decretele emise la nivel naţional să fie valabile şi pentru cadrele militare, fără completări ulterioare din partea Ministerului apărării naţionale.

8. Desfiinţarea Direcţiei şi Birourilor de educaţie patriotică din armată.

9. Dreptul cadrelor militare la demisie.

10. Excluderea posibilităţilor de manipulare a armatei la rezolvarea diferendelor dintre diferite formaţiuni şi partide politice, rolul armatei fiind de apărare a teritoriului naţional şi de intervenţie în cazuri de calamităţi naturale.

11. Formarea unui Comitet naţional pentru probleme de apărare naţională şi militară, subordonat preşedintelui ţării şi desfiinţarea funcţiei de senator pentru cadrele militare.

12. Partidele politice să-şi precizeze poziţia faţă de armată şi problemele apărării naţionale.

13. Desfiinţarea unităţilor prezidenţiale compromise politic.

Reprezentanţii unităţilor militare: 01878; 01851; 02840; 02819; 02872; 02914; 01185; 01008; 01125; 01926; 01197; 01115; 01233; 01058; 01878; 01913; 01993; 01884; 01901; 01806; 01875; 01879; 02010; 01989; 01905.

Dintre cadrele militare care, aparţinînd CADA s-au manifestat mai activ, unii inclusiv în constituirea Comitetului, şi au avut un rol mai important în activitatea acestuia pot fi menţionaţi:

Lt col Cornel Şurcu

Lt col Octavian Chiriac

Lt col Petru Liţiu

Lt col Constantin Grecu

Lt col Silviu Popescu

Lt col Ioan Bărbuţă

Lt col Mircea Chelaru

Mr Ioan Inel

Mr Nicolae Cârligeanu

Mr Nicolae Durac

Mr Constantin Chiticaru

Mr Ioan Chirănescu

Mr Ion Didoiu

Cpt Nicolae Toma

Cpt Adinel Popa

Cpt Cristian Leahu

Cpt Nicolae Miulescu

Cpt Traian Cârjan

Cpt Petre Mihăieş

Lt maj Laurenţiu Ungur

Lt maj Daniel Drăgan

Lt maj Cristian Dumitra

Membrii CADA au avut mai multe întâlniri cu responsabilii guvernamentali de la acea dată – cu viceprim-ministrul Gelu Voican Voiculescu (12 februarie 1990), cu prim-ministrul Petre Roman (14 februarie 1990), cu prim-ministrul Petre Roman şi ministrul Apărării Victor Atanasie Stănculescu (1 martie 1990), cu preşedintele CPUN Ion Iliescu (la 12 martie 1990, în cadrul unei întâlniri a conducerii Ministerului Apărării cu comandanţii de mari unităţi şi de unităţi, cu membrii grupului de iniţiativă CADA şi cu reprezentanţii aleşi din unităţi şi instituţii militare de învăţământ din întreaga armată)4.

Întâlnirea CADA cu viceprim-ministrul Voican-Voiculescu şi difuzarea înregistrării video a întâlnirii la Televiziunea publică (difuzare căreia responsabilii guvernamentali s-au împotrivit categoric) au făcut opiniei publice evidentă legitimitatea dezideratelor Comitetului şi au adus acestora o largă simpatie şi susţinere (exemple în acest senssunt demonstraţiile de solidaritate cu militarii din Timişoara şi Bucureşti organizate la Braşov, în piaţa din centrul oraşului5, respectiv la Timişoara, în data de 12 februarie6).

La data de 17 februarie 1990 are loc numirea generalul Stănculescu în funcţia de ministru al Apărării (de către preşedintele CPUN Ion Iliescu). Numirea s-a produs datorită inclusiv existenţei în interiorul CADA a unei grupări favorabile generalului (între care lt col Ioan Bărbuţă, lt col Mircea Chelaru, lt col Petru Liţiu, lt col Octavian Chiriac etc). Mărturii ale foştilor membri ai Comitetului [7] arată faptul că „reabilitarea” şi desemnarea lui Stănculescu ca ministru a fost dorită şi sugerată acestora de responsabilii guvernamentali de la acea dată (prin viceprim-ministrul Voican-Voiculescu, la întâlnirea din 12 februarie 1990) – concomitent cu incriminarea şi contestarea generalului Militaru. Sugestia a fost urmată, mai ales de ofiţerii favorabili generalului Stănculescu [8].

Cum s-a putut vedea, în Apelul CADA din 12 februarie erau înscrise două cerinţe practic corelative cu privire la conducerea armatei: pe de o parte, „Trecerea în rezervă a ministrului apărării naţionale” (generalul Nicolae Militaru) „care, prin ordinele date, a dus la o stare de tensiune în armată” (punctul 3) iar pe de altă parte (punctul 5) „Numirea în funcţia de ministru al apărării naţionale a unei personalităţi civile ca reprezentant în parlament al intereselor armatei”.

Prin înlocuirea generalului Militaru, la 17 februarie, cu generalul Stănculescu a fost concretizată numai una dintre cerinţe (generalul Militaru avea să fi trecut în rezervă de 22 martie 1990), fără ca ofiţerii CADA să-şi mai susţină şi cea de-a doua cerinţă. Ulterior, cum s-a mai arătat, ei au făcut public faptul că propunerea privind numirea unui ministru civil al Apărării a fost de fapt o stratagemă „impusă la momentul respectiv de necesitatea înlocuirii fostului ministru al Apărării, generalul de armată Nicolae Militaru” (a se vedea, de exemplu, mai jos, în „O cronologie privind CADA şi ADM” Comunicatul CADA publicat în ziarul „România liberă” din 5 iunie 1990).

Generalul Stănculescu a fost un important membru al elitei militare ceauşiste, implicat grav în represiunea de la Timişoara (avansăm ipoteza că nu este cu totul exclus ca Stănculescu să fi fost la armată chiar omul Securităţii, inclusiv în decembrie 1989, dar şi după).

Susţinerea dată de către unii dintre ofiţerii CADA generalului constituia o inconsecvenţă evidentă în raport cu ideile pentru care CADA pleda, cum ar fi înlăturarea din armată a generalilor „părtaşi la dictatura ceauşistă” şi stabilirea adevărului privind rolul armatei în Revoluţie, în special în perioada 16-20 decembrie 1989 la Timişoara.

Responsabilii politici „post-comunişti” (ei înşişi cu un trecut important în vechiul regim) au perceput ideile CADA de „decomunizare” riscante nu numai pentru evoluţiile pe care ei le preconizau pentru sistemul militar, ci şi la nivelul vieţii politice, pe care o dominau deja. Desemnarea „vulnerabilului” general Stănculescu la conducerea armatei, prin chiar manipularea făcută cu ajutorul unor ofiţeri CADA, era soluţia optimă pentru ca ideile CADA să fie ţinute sub control şi contracarate în cât mai mare măsură.

Semnificativ în acest sens este şi faptul că odată cu numirea generalului Stănculescu ca ministru aparşi primele disensiuni în CADA, care vor duce inclusiv la exprimarea unor poziţii publice contradictorii9, ce nu puteau decât să afecteze credibilitatea Comitetului, a ideilor sale şi, în final, să „justifice” ostilitatea oficială faţă de ele.

De aceste lucruri erau conştienţi dealtfel chiar şi unii dintre membrii CADA [10]. Iar alţi ofiţeri, chiar dintre cei care au contribuit la aducerea generalului la conducerea armatei, aveau să exprime ulterior regretul (discutabil sub aspectul sincerităţii) de a fi făcut acest lucru (a se vedea mai jos, de exemplu, în „O cronologie privind CADA şi ADM”, 7 decembrie 1990: „România liberă” – Scrisoare deschisă adresată ministrului Apărării Naţionale de către lt col rez Petru Liţiu).

În timpul mandatului generalului Stănculescu, paşii făcuţi în direcţia reformei armatei, a depolitizării şi modernizării ei au fost modeşti. Generalul a tergiversat cu abilitate asumarea şi implementare dezideratelor CADA şi ADM, care se bucurau de o susţinere largă în rândul cadrelor militare. În acelaşi timp, el (dar şi susţinătorii săi din CADA) a reuşit să-şi creeze o anumită imagine favorabilă, a ministrului care ar fi vrut să facă mai mult însă nu putea din cauza „conservatorilor” care îl constrângeau – preşedintele Iliescu, generalul Vasile Ionel (şeful Marelui stat major) etc.

Justificarea era numai parţial întemeiată, în sensul că dinspre preşedintele Iliescu, generalii aduşi la conducerea armatei de fostul ministru Militaru (în decembrie 1989-ianuarie 1990, între ei şi Vasile Ionel), foştii ofiţeri de contrainformaţii şi activişti de partid exista o opoziţie reală faţă de CADA, ADM şi ideile lor, şi în general faţă de orice idee de reformare a armatei şi de punere în cauză, prin consecinţe, a poziţiilor lor în noua structură politică şi militară de după decembrie 1989.

Inclusiv cu convingerea că astfel îşi va prezerva propria poziţie, şi îşi va menaja propriile vulnerabilităţi (legate mai ales de episodul Timişoara, decembrie 89), ministrul a folosit contextul menţionat pentru a justifica opoziţia proprie la ideea de reformare a armatei şi tergiversarea continuă a multora dintre deciziile care se impuneau. Generalul Stănculescu şi-a ascuns cele mai grave decizii împotriva ideilor CADA şi ADM în spatele unui aşa zis Consiliu militar superior al Armatei / al MApN („organism” în legătură cu care vor fi făcute mai multe referiri în continuare).

El a evitat constat să-şi asume deschis asemenea decizii, contrare celor ce declara şi promitea „în particular” ofiţerilor CADA şi ADM şi foarte nepopulare în rândul cadrelor militare şi al opiniei publice (a se vedea, cu titlu de exemplu, menţiunile făcute în „Cronologie” în legătură cu ediţia nr 48 (51) / decembrie 1990 a săptămânalului „Armata poporului”).

Tergiversările sale au avut ca scop să evite ca la nivelul armatei să se producă schimbările care în mod firesc ar fi trebuit să se producă în urma unei revoluţii anticomuniste, cum fusese cea din decembrie 1989 (schimbări pe care CADA şi ADM le reclamau cu insistenţă şi pe care marea majoritate a cadrelor militare le aşteptau cu deplină legitimitate). Asemenea schimbări la nivelul unei instituţii care se bucura de o largă simpatie publică ar fi putut să se propage într-un mod riscant către viaţa politică, precum şi în alte instituţii importante în stat.

În cele din urmă s-a reuşit tergiversarea şi evitarea acestor schimbări – inclusiv, foarte important, la nivel politic – iar generalul Stănculescu a plecat de la conducerea armatei, în aprilie 1991, cu imaginea unui ministru care ar fi vrut să facă mai mult însă, în contextul dat, nu a putut. Mai mult, în unele medii intelectuale, de presă ori autentic democratice el a rămas perceput ca un reformator, un adversar nemărturisit al lui Ion Iliescu şi chiar un militar cu simpatii şi atitudini regaliste11.

Destul timp a fost acreditată şi ideea că Stănculescu, deşi prezent la Timişoara în decembrie 1989, nu ar fi fost implicat în represiunea militară de acolo. În acest sens au fost şi unele poziţii publice exprimate de către CADA (gruparea favorabilă generalului) – a se vedea Comunicatul publicat în „România liberă” din 5 iunie 1990, prin care, între altele, se cerea demiterea şi trecerea în rezervă a ministrului de Interne generalul Mihai Chiţac, pentru evenimentele de la Timişoara, iar pe de altă parte generalul Stănculescu era caracterizat drept „persona cea mai autorizată din punct de vedere moral şi profesional să comande armata României”.

Ulterior ambii generali aveau să fie judecaţi pentru ceea ce au făcut la Timişoara şi condamnaţi la 15 ani de închisoare şi degradare militară (anterior, la 14 martie 1990, Comisia guvernamentală constituită pentru clarificarea implicării armatei în evenimentele din decembrie 1989 de la Timişoara propusese, în urma investigaţiilor făcute, cercetarea penală a generalilor Stănculescu, Guşe şi Chiţac). Generalul Stănculescu avusese la Timişoara, din însărcinarea personală a lui Ceauşescu, calitatea de „comandant militar unic”.

Dat fiind faptul că ideile CADA aveau o largă susţinere în rândul cadrelor militare şi erau privite cu simpatie de opinia publică, dar, probabil, şi datorită unei anumite deschideri faţă de ideea modernizării armatei, ministrul Stănculescu a făcut şi unele gesturi favorabile CADA şi ideilor sale. Între ele, emiterea Ordinului M 16/04.03.1990 de confirmare a acceptării CADA şi a formalizării existenţei şi conlucrării cu acesta [12], mai multe întâlniri şi discuţii cu membrii Comitetului, o anumită implicare a acestora în acţiuni întreprinse în mai multe unităţi şi mari unităţi militare, dedicate „democratizării” armatei etc. De prea multe ori, însă, aceste gesturi şi atitudini au rămas fără consecinţe în plan practic, promisiunile erau amânate de la o întâlnire la alta etc.

Site Valerian STAN : http://www.valerianstan.ro/documente.html

Lucrarea integrală în format PDF, pe situl :http://www.gid-romania.com/index.asp