În perioada septembrie 1974 – august 1977 am urmat cursurile Şcolii militare de ofiţeri activi (de infanterie) "Nicolae Bălcescu" din Sibiu. La absolvire, am primit gradul de locotenent şi am fost repartizat la un regiment mecanizat din garnizoana Bucureşti. Deşi în notarea de serviciu de la finalul celor trei ani comandanţii mei direcţi (cel de pluton şi de companie) mi-au acordat calificativul maxim („foarte bine”), comisia de la nivelul Şcolii mi-a schimbat acest calificativ în „bine” (am avut motive să cred că din motive „de dosar”, specifice „politicii de cadre” a acelor ani). Timp de aproape opt ani am îndeplinit funcţii de comandant de pluton şi de companie. Ulterior, până la sfârşitul anului 1989, am ocupat funcţii administrative (aprovizionarea cu carburanti) şi în domeniul protecţiei muncii, în cadrul unui detaşament militar de construcţii în "economia naţională". Între 1982 si 1987, am urmat cursurile fără frecvenţă ale Facultăţii de drept din cadrul Universităţii Bucureşti.

Din cauza opiniilor şi comentariilor mele contrare regimului comunist, dar şi a faptului că fratele meu era preot, nu mi-a fost permis să urmez cursurile Academiei militare şi nici pe cele ale Facultăţii de istorie. La Facultatea de istorie, rigorile „politicii de cadre" mi-au fost aplicate, la admitere, în vara lui 1989, prin depunctarea lucrărilor scrise, cu concursul profesoarei Zoe Petre – după 1990 fostă consilieră principală a preşedintelui Emil Constantinescu. Contestaţia pe care am făcut-o mi-a fost respinsă de profesoara Petre, care mi-a cerut să nu mai insist pentru că "aveam probleme de dosar".

Pentru că în ce mă privea decizia "cadriştilor" fusese luată irevocabil, profesoara a venit la întâlnirea cu mine fără ca măcar să aducă cu ea lucrările a căror notare o contestam (în cursul anului 2000, cu ocazia unei controverse publice dintre noi, profesoara Petre a recunoscut cele petrecute atunci, precizînd că regulile de atunci o obligau să procedeze astfel. După 1990, aveam să constat că pe coperţile dosarelor de la admitere dar şi a celui „de cadre”, de ofiţer, era făcută şi subliniată adnotarea că fratele meu era preot. În ziarul “Adevărul” din 31 martie 2000, ea a precizat: “Eram întotdeauna stânjenită în discuţiile pur formale cu candidaţii, în care ei nu aveau dreptul să-şi vadă propriile teze”.

Opiniile şi comentariile mele contrare regimului comunist erau în atenţia ofiţerilor de Securitate, activiştilor politici şi comandanţilor din unităţile din care am facut parte. În vara anului 1986, de exemplu, comandatul unităţii – Regimentul 2 Mecanizat din Bucuresti (mr Gheorghe Carp) – m-a acuzat în public de "atitudine duşmanoasă faţă de conducerea Partidului" şi m-a ameninţat că "ştim bine asta şi noi, şi organele care trebuie să ştie" (dintre cei prezenţi mi-i amintesc pe mr Balaci, cpt Ghimpu şi Cpt Uţă, locţiitori ai lui Carp). Mr Carp era un ceauşist fanatic, foarte dur cu cei care îşi permiteau să nu fie la fel, despre a cărui soţie după 1990 s-a scris că era ofiţer de Securitate. Ofiţerul de contrainformaţii al Regimentului era cpt Marian David.

În cei 12 ani în care am fost evaluat profesional prin „notări de serviciu” anuale am primit 11 calificative maxime („foarte bine”) şi 1 „bine”. Cu calificativul „bine” am fost apreciat în anul 1986, când persecuţiile datorate atitudinilor mele politice deveniseră făţişe. Compartimentul pe care îl conduceam, cel de aprovizionare cu carburanţi, obţinuse în acel an calificativul maxim la inspecţia Ministerului Apărării Naţionale (MApN) – împrejurare care, potrivit criterilor de evaluare profesională, trebuia să fie decisivă în evaluarea mea anuală.

Hotărât să mă sancţioneze cu orice preţ, mr Carp a ordonat ca notarea de serviciu să-mi fie întocmită de comisia de notare pe unitate, formată din ofiţeri docili, cu toate că acest lucru trebuia făcut de şeful meu direct (care este foarte posibil, însă, să fi refuzat depunctarea mea). Evaluarea care mi s-a făcut era flagrant subiectivă şi injustă. Am contestat-o iar mr Carp a numit o comisie de soluţionare a contestaţiei formată din ofiţeri de asemenea foarte docili, care îi executau întocmai cerinţele – preşedinte al comisiei, cpt Viorel Angelescu (activist de partid, care după 1989 a fost mai întâi ataşat militar în SUA iar ulterior, în timpul mandatelor miniştrilor „liberali” ai Apărării Teodor Atanasiu şi Teodor Meleşcanu – director de cabinet al ministrului).

Contestaţia mi-a fost respinsă, de asemenea vădit subiectiv şi injust. S-a motivat între altele că: „Cu toate că a fost selecţionat ca propagandist la învăţământul politico-ideologic cu subofiţerii” (contrar voinţei mele, explicit exprimată – n.m.), „nu a manifestat suficientă preocupare în întocmirea programelor lunare, nu a asigurat la timp bibliografia pentru studiu, nu a ţinut o evidenţă strictă a prezenţei, a datelor şi concluziilor despre fiecare cursant în parte, pe timpul desfăşurării învăţământului politico-ideologic”. Ca şef al compartimentului de aprovizionare cu carburanţi, nu-mi reveneau atribuţii de serviciu specifice „propagandiştilor la învăţământul politico-ideologic”.

Mi s-a imputat de asemenea, contrar adevărului, că aş fi afirmat că după absolvirea Facultăţii de drept voi cere să plec din armată (ceea ce în anii care au urmat nu s-a întâmplat niciodată) iar despre rezultatele foarte bune din acel an ale compartimentului de care răspundeam s-a susţinut că... nu-mi aparţineau numai mie, ci şi colectivului pe care îl conduceam. Actul de soluţionare a contestaţiei (nr 759/24.04.1987) nu mi-a fost niciodată adus la cunoştinţă, de asemenea contrar reglementărilor militare; despre conţinutul şi „autorii” lui am putut să aflu numai târziu după 1990, în cursul anului 2008, când mi-a fost permis să-mi consult fostul dosar de cadre (avînd numărul 41883, la Centrul militar al Sectorului 6 din Bucureşti).

Din cauza aceleiaşi atitudini faţă de regimul comunist, precum şi a refuzului de a colabora cu Securitatea – mi-o ceruse cpt Marian David (în toamna lui 1986, cred) – în acelaşi an 1986, sub pretextul reducerii la nivel naţional a cheltuielilor militare, am fost mutat din garnizoana Bucureşti, într-o funcţie inferioară – comandant de pluton de cercetare în cadrul unui regiment din comuna Mihai Bravu, la 40 de kilometri de Capitală. În toamna lui 1985 mi-a fost refuzată prima şi ultima solicitare pe care am făcut-o în perioada comunistă de a ieşi din ţară (la Budapesta, la meciul de fotbal Honved-Steaua).

Am fost membru al Partidului Comunist Român. Nu am fost agent sau colaborator al Securităţii ori al altor servicii de informaţii. Deşi timp de peste şase ani, începînd din mai 2003, am făcut nenumărate demersuri către CNSAS şi Ministerul Apărării, dar şi în justiţie, accesul la dosarul de Securitate (despre care, date fiindu-mi „antecedentele”, aveam toate motivele să cred că exista) mi-a fost refuzat constant. Detalii privind aceste demersuri pot fi găsite în secţiunea Documente a paginii mele de internet, la „Demersuri pentru accesul la dosarul de Securitate”.

În vara anului 1989, am refuzat propunerea pe care colonelul procuror militar Virga, din Procuratura militară Bucureşti, mi-a făcut-o de a intra în procuratura militară. O propunere similară, făcută de responsabili ai Direcţiei de cadre şi învăţământ a MApN, pe care de asemenea am refuzat-o, a fost cea din primăvara anului 1990 (când activam în carul Acţiunii „Pentru dreptate militară”) de a ocupa o funcţie de consilier juridic în cadrul Ministerului.

Pe data de 22 noiembrie 1989, am trimis Ambasadei SUA la Bucureşti o scrisoare (semnată „Un grup de ofiţeri din armata RSR – 45.19.55”) prin care, în perspectiva întâlnirii din 2-3 decembrie de la Malta dintre Bush şi Gorbacoiv, făceam apel la conducătorii celor două mari puteri pentru eliberarea românilor de sub dictatura comunistă; o scrisoare asemănătoare am trimis şi Ambasadei URSS în ziua de 19 decembrie. La 1 decembrie 1989, am adresat două scrisori semnate asemănător Ministerului de Interne (cerînd încetarea represiunii împotriva poporului român), respectiv Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, cu apelul de a ajuta la eliberarea românilor de sub dictatura comunistă.

În noaptea de 19 spre 20 decembrie, pe timpul reprimării manifestaţiilor de la Timişoara, am împărţit, împreună cu un coleg ofiţer din detaşamentul de construcţii din care făceam parte (UM 02658 Bucureşti) mai multe zeci de manifeste, chemînd la solidaritate cu Timişoara, în blocuri din străzile apropiate unităţii (Bd Lacul Tei, Bd Ghica Tei, Str Inginerilor etc). În ziua de 19 decembrie am trimis scrisori mai multor comandanţi de unităţi militare din Bucureşti să nu implice unităţile lor în reprimarea manifestanţilor din Capitală.

În ziua de 21 decembrie 1989, în jurul orei 16.30, îmbrăcat ofiţer, am plecat din unitate la Piaţa Universităţii, unde am încurajat manifestanţii în protestul lor, fiind foarte bine primit în mijlocul acestora. Am procedat astfel deşi cunoşteam că o parte a lor era nemulţumită de participarea unor unităţii militare din Bucureşti la reprimarea manifestaţiilor anticomuniste (asupra acestui lucru mă prevenise inginerul Năstase Boraciu de la Antrepriza construcţii-montaj Sector 4, pe care îl cunoşteam şi cu care mă întâlnisem în drum spre Piaţa Universităţii).

Principala mare unitate care a acţionat în Bucureşti împotriva manifestaţiilor din decembrie 1989 a fost Divizia 1 Mecanizată, la comanda căreia fusese numit nu cu mult timp înainte acelaşi mr Gheorghe Carp.

Pentru că subunităţile sale continuau să acţioneze în centrul Bucureştilor şi după fuga lui Ceauşescu, în seara zile de 22 decembrie, părăsind de asemenea unitatea, de la un telefon public din Şoseaua Ştefan cel Mare l-am sunat pe mr Carp (prezent în punctul de comandă al Diviziei) şi i-am cerut „să înceteze să mai tragă în bucureşteni”; reacţia ofiţerului a fost extrem de nervoasă şi vehementă.

Site Valerian STAN: http://www.valerianstan.ro/documente.html

Lucrarea integrală în format PDF, pe situl : http://www.gid-romania.com/index.asp