Timp de aproape două luni după 22 decembrie 1989 am avut percepţia că reformarea şi modernizarea sistemului militar (ca şi a societăţii româneşti în ansamblul ei) reprezintă obiective asumate sincer de cei care preluaseră puterea. Pentru că realitatea de zi cu zi începuse să dezmintă tot mai des şi mai clar această percepţie, în unitatea din care făceam parte (UM 02658 Bucureşti) am iniţiat asocierea unor ofiţeri şi subofiţeri în jurul unor idei care ni se păreau importante pentru reuşita procesului înnoitor din armată. Consideram că pentru reuşita acestui proces esenţiale erau voinţa şi competenţa personalului armatei, cu deosebire ale celor de la vârful ierarhiei militare.

Ne apărea ca foarte clar faptul că reforma şi modernizarea armatei nu puteau fi înfăptuite de generalii regimului Ceauşescu, de ofiţerii de Securitate din armată şi de activiştii politici militari. În opinia noastră, armata avea nevoie în primul rând de o nouă elită – profesionistă şi fără complicităţi şi vulnerabilităţi din trecutul comunist (sau din implicarea în reprimarea armată a manifestaţiilor anticomuniste din decembrie 1989). Exprimam asemenea deziderate fiindu-ne bine cunoscut faptul că armata dispunea realmente de asemenea resurse umane.

Asociaţi informal în ceea ce am numit Acţiunea „Pentru dreptate militară” (ADM), pe data de 25 martie 1990, am transmis mai multor ziare, precum şi Secţiei de presă a MApN, un prim comunicat (prezentat mai jos) în care informam cu privire la ideile şi dezideratele noastre. Comunicatul a fost publicat de ziarele „Dreptatea” (la 3 aprilie 1990) şi „România liberă” (19 aprilie 1990).

CADA s-a constituit în cursul lunii februarie 1990, la Timişoara, în principal ca reacţie la refuzul responsabililor militari din unităţile de acolo de a avea un dialog sincer cu cadrele militare din garnizoană [2]. Acestea simţeau nevoia unui asemenea dialog în principal în scopul clarificării responsabilităţilor pentru implicarea unităţilor şi subunităţilor lor (trupe tereste şi de aviaţie) în acţiunile militare represive şi de intimidare la care a luat parte şi armata împotriva concitadinilor lor (între 16 şi 20 decembrie 1989, la Timişoara au fost ucise câteva zeci de persoane şi rănite câteva sute) – acţiuni pentru care cadrele militare amintite resimţeau o anumită vinovăţie. Ele doreau în acelaşi timp un dialog care să prefigureze măsurile care s-ar fi impus pentru modernizarea armatei, depolitizarea şi „democratizarea” ei.

Anterior constituirii CADA, în garnizoana Bucureşti, în perioada 28 decembrie 1989 – 7 ianuarie 1990, un grup de opt ofiţeri din comandamentul Diviziei 57 Tancuri [3] a avut iniţiativa constituirii „Cluburilor militare”, ca organisme „profesionale, neguvernamentale, independente, nealiniate şi în afara structurii organizatorice a MApN, întemeiate pe principiile democraţiei depline”. Se preconiza ca aceste organisme să contribuie de asemenea la profesionalizarea şi modernizarea armatei, la ameliorarea performanţelor structurilor de conducere militare.

CADA şi ADM: Militaru şi Stănculescu.......Aşa cum a fost arătat în cadrul secţiunii II, la momentul constituirii sale ADM a avut o viziune întrucâtva diferită de cea a CADA referitor la priorităţile procesului de reformă din armată. Ulterior atât CADA şi ADM au căutat să-şi pună de acord ideile pe care le susţineau. Unele dificultăţi au apărut din cauza unei anumite opoziţii a grupării din CADA favorabilă generalului Stănculescu – în condiţiile în care conducerea armatei prefera dezacordul şi disensiunile între ofiţerii militînd pentru ideile CADA şi ADM. Din motivele arătate de asemenea în cadrul secţiunii II, ADM considera că generalul Stănculescu la conducerea Ministerului Apărării nu era o soluţie care să favorizeze procesul aşteptat de depolitizare, profesionalizare şi modernizare a armatei, de clarificare a implicării ei în evenimentele din decembrie 1989 etc.

La scurt timp după ce a fost numit ministru al Apărării, devenise evident că generalul Militaru era şi el nepotrivit pentru un asemenea rol. Nesusţinîndu-l pe Stănculescu, aşa cum o făcea CADA, ADM nu-l susţinea nici pe Militaru (chiar dacă uneori, implicit, s-a putut înţelege – sau s-a susţinut cu rea intenţie – acest lucru). În opinia ADM, alternativa era promovarea în această poziţie a unui ofiţer care, pe de o parte, să nu fi aparţinut ierarhiei militare superioare de până în decembrie 1989 iar pe de altă parte să nu fi fost implicat în acţiunile militare de reprimare a manifestaţiilor din decembrie 1989. Pe termen mai lung, ministrul civil era soluţia care trebuia să se impună.

Practic exclusiv din cauză că dezideratele CADA şi ADM nu erau agreate de către responsabilii politici şi militari „post-comunişti”, aceştia au avut permanent o atitudine ostilă faţă de ofiţerii care le promovau, şi care erau susţinute de marea majoritate a cadrelor militare [17]. Astfel cum s-a mai arătat, la data de 14 iunie 1990, preşedintele Ion Iliescu a acuzat CADA şi ADM (şi a cerut chiar interzicerea lor) pretextînd că cerinţa lor ca armata să nu primească misiuni de reprimare a manifestaţiilor anti-guvernamentale ar fi generat „pasivitatea” armatei în evenimentele din iunie 1990 de la Bucureşti.

Acuzaţiile erau complet nejustificate în principal pentru că solicitarea CADA şi ADM avea în vedere pe de o parte că prin chiar legislaţia în vigoare la acea dată armatei nu-i puteau fi atribuite asemenea misiuni [18] iar pe de altă parte consecinţele grave pe care le-a avut implicarea armatei, contrară Constituţiei şi legilor în vigoare la acea dată, în evenimentele din decembrie 1989 – ilegalitate care avea să fie ulterior constată ca atare şi sancţionată sever de către justiţie (condamnarea, între altele, la 15 ani de închisoare, a generalilor Stănculescu şi Chiţac).

Cronologie privind CADA şi ADM......._28 decembrie 1989 – 7 ianuarie 1990: un grup de opt ofiţeri din comandamentul Diviziei 57 Tancuri din Bucureşti iniţiază constituirea „Cluburilor militare” (preconizate ca organisme „profesionale, neguvernamentale, independente, nealiniate şi în afara structurii organizatorice a MApN, întemeiate pe principiile democraţiei depline”, care să contribuie la profesionalizarea şi modernizarea armatei, la ameliorarea performanţelor structurilor de conducere militare; conducerea MApN, ministrul Nicolae Militaru, interzice cu brutalitate această iniţiativă - sfârşitul lui ianuarie, începutul lui februarie 1990: reprezentanţi ai ofiţerilor din aviaţia militară se întâlnesc la nivel naţional şi solicită clarificarea implicării armatei în reprimarea manifestaţiilor din decembrie 1989 şi fac propuneri de schimbare a comenzii aviaţiei militare.

- 8 februarie 1990: militari din garnizoana Topraisar şi studenţi de la Academia militară tehnică încep să protesteze faţă de ignorarea nemulţumirilor lor privind abuzurile şi presiunile la care sunt supuşi din partea şefilor (semnalări în presă: „Concret”, februarie 1990 – „Sîntem cu voi”; „Expres”, 13 februarie – „Armata împotriva Armatei”, „Baricada, 14 februarie etc)

- 8 februarie 1990: din iniţiativa unor ofiţeri din unităţile din Timişoara, care doreau clarificarea implicării unităţilor şi subunităţilor lor, dar şi a armatei în general, în represiunea militară din decembrie 1989, la Casa armatei din Timişoara, conducerea Diviziei 18 mecanizată şi a garnizoanei convoacă reprezentanţii tuturor unităţilor militare din Timişoara; ofiţerii din unităţi nu sunt de acord cu abordarea propusă de şefii diviziei şi garnizoanei (urmărind să ocolească fondul problematicii propusă de ofiţeri) şi decid să acţioneze coordonat pentru ca dezideratele lor să fie aduse la cunoştinţa responsabililor politici şi militari de la nivel naţional